Poezii sfinte ale unui SFANT al secolului XX- VALERIU GAFENCU

Frate dragă
Frate dragă, din grădină
Îţi trimit în dar un crin
Să-ţi mângâie lin privirea
Cu veşmântul lui virgin.

Floare dragă, floare dalbă,
Cât de mult aş vrea şi eu,
Îmbrăcat în haină albă
Să mă duc la Dumnezeu.

Răsădit acolo, sus,
În grădina minunată,
Să-mi simt viaţa-mbălsămată,
Cu iubirea lui Iisus.

Plâng înăbuşit în noapte
Şi suspin cu glasul stins,
Dă-mi veşmântul alb de Nuntă,
Cu crini minunaţi încins.

Trăiesc flămând
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,
Frumoasă ca un crin din Paradis,
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
Şi-mi primeneşte sufletul de zgură,
Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.

Sub crucea grea ce mă apasă sânger
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
Din când în când din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.

Mă plouă-n taină razele de soare,
Iisus m-adapă-n veci cu Apă Vie,
Grăuntele zvârlit în groapă-nvie
Cu haina îmbrăcat, de sărbătoare;
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.

Refren: Sub flacăra iubirii arzătoare
Din zori de zi şi până-n noapte-aştept,
Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:
Iisuse, Iisuse!
Încet mă mistui, ca o lumânare.

Imnul învierii
Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Refren: Veniţi, creştini, luaţi Lumină,
Cu sufletul senin, purificat!
Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,
E Nunta Fiului de Împărat!

Să crească-n inimile noastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să Se-mplânte
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ;
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună Imnul Învierii Sfânt.

Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
Intraţi în cinul oastei creştineşti,
Priviţi spre Porţile Împărăteşti,
Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.

Colinde de Crăciun
La fereastra robilor
Cântă îngerii în cor
De cu seară până-n zori.
Au venit colindători
Îngerii nemuritori,
Încărcaţi cu dalbe flori.

Refren: Lăsaţi copiii să vină,
Să-mi aducă din grădină
Dalbe flori de sărbători,
Dalbe, dalbe flori.

Colindul robului
Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului
Înjugaţi cu jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă smulsă,
Şi-i cu rugăciuni crescută.

În inima robului
Domnu-Şi face ieslea Lui
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.

Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
O fereastră de-nchisoare.
Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş
Ce-i şopteşte drăgălaş:

Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare
Unde-I Domnu-ntemniţat;
Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască Praznic mare.

Un Prunc Sfânt
Un Prunc Sfânt Se naşte
În noaptea-nstelată
Din Sfânta Fecioară şi Duhul cel Sfânt;
Al Tatălui drept Cuvânt
Coboară azi pe pământ
Făclie pe veci luminată.

În noaptea Crăciunului alb şi senin
O Mamă cu Pruncul la sân,
Curată-n iubire,
Porneşte-n uimire,
Plinindu-se Buna-Vestire,
Pe căi troienite de viscol şi vânt.

Cu sufletul plin de avânt
Veniţi de departe
Cu inimi plecate
Se-nchină Împăratului Sfânt.

O stea călătoare de la răsărit
Cu iepele albe, de-argint,
Alunecă lin
Pe-albastrul senin
Al cerului viu înflorit.

În Noaptea Sfântă
În Noaptea Sfântă viu luminează
Luceafărul zorilor vieţii cei noi
Coboară Iisus în noi,
Vesteşte viaţa de-apoi
Şi steaua deasupra veghează.

Refren: Şi naşterea Ta minunată
O cântă păstorii şi pruncii
Iar cerul deschis se arată
Cu porţile în chipul Crucii.

Trei magi călători au venit de departe
Cu dar de tămâie, de aur şi smirnă,
Cu frunţile de lumină
’Ngenunche şi se-nchină
Cu inimi smerite, plecate.

Mi-s ochii trişti
Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.

Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.

Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca şi altădată,
Îngenunchez ’naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.

Un gând smerit
Un gând smerit şi simplu, o lumină,
Spre Tine se înalţă lin din mină
Şi sufletul înlăcrimat se roagă:
„O, vino, de păcate ne dezleagă”.

Refren: Iisuse, Doamne, vino-n zori!
Te cheamă cei din închisori.
O, vino, mina luminează,
Pe noi ne binecuvântează!

Pe fruntea mea senină mâna-Ţi pune
Şi cheamă-mă încetişor pe nume
Cum Ţi-ai chemat prietenul din groapă...
Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă.

Pe umeri mă apasă greu o cruce
Şi sânger... Dă-mi putere s-o pot duce,
Dă-mi Pâine, Apă vie dă-mi din Viţă,
Să simt pulsând viaţa în mlădiţă.

Imn închinat celor căzuţi
Pe drumul veşniciei tu te-ai dus
Şi ne-ai lăsat ca testament iubirea
Vestită de-Împăratul Iisus:
În ea găsi-vom pururi fericirea.

Te-ai dus şi ne-ai lăsat în urma ta
Nădejdea revederii-n Paradis,
Mereu vei fi cu noi şi-om aştepta
Să ne-ntâlnim cu sufletul deschis.

Ne-ndemni pe cei ce-n viaţă am rămas:
Luptaţi uniţi şi în acelaşi pas,
Zidiţi lui Dumnezeu altare sfinte,
Păşiţi pe Calea Vieţii înainte!

Rămas bun
Sângernând de răni adânci,
De zile fără soare,
De răni ascunse şi puroi,
Cu oasele slabe şi moi,
Stau ghemuit în pat şi mâ gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi.

Nu plângeţi că mă duc de lângă voi
Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viată grea şi-o moarte de martir.

Luându-L pe Iisus de Împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă
Luându-mă cu diavolul la trântă
Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou.

Şi-am vrut
Neamul să-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul Iisus Hristos.
Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă închid
Şi nici de cei ce trupul v-il ucid.
De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie
Şi fericirea-ţi dă în veşnicie,
De El să-ţi fie frică, turmă mică.

Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic şi de neputincios,
Că am nevoie multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Şi lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Şi-s fericit.

Din cerul tău înalt şi prea ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le, Tu, în alb veşmânt
Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles.

Imnul biruinţei
Chinuiţi şi-nfometaţi
Înfruntăm urgii,
Stăm crucificaţi,
Transformaţi în torţe vii.

Se smulge neamul din suferinţă,
Nădejdea şi-o ridică la Cruce,
Mihai Arhanghelul azi îl duce
Năvalnic spre marea biruinţă.

Din zbuciumul şi suferinţa noastră
Se-nalţă-n zarea albastră
Ca o catapeteasmă-n sărbătoare
Imnul biruinţei legionare.

Ardere-de-tot( poezie inchinata lui Valeriu de catre Virgil Maxim)
...Aici răsare-n mine o chilie
În care s-a sfinţit un pustnic blând...
Zidea virtuţi cereşti în trup plăpând
Şi-n ochi purta smerită bucurie...

De priveghere lungă – albă floare –
Se rezema cu fruntea de pervaz
Şi luna-i săruta sfinţit obraz
Când i-asculta cuvântul ca o boare:

„O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă
Cu tine visul, peste unda moartă...,
Un ceas de vreme urcă-mă şuviţă
În Crama-Împărătească, rod-de-viţă!...”

De funia nădejdii viu s-agaţă
Şi-n rugăciune treaptă-naltă suie...,
Amiezile simţirilor descuie
Şi Îngerilor, iată-l, faţă-n faţă.

L-au îmbrăcat cu-a cerului armură...,
Cu neaua-înţelepciunii-apoi l-au nins
Purificându-i duhul, înadins,
Să fie-asemeni lor, chip şi măsură!...

Un înger a făcut un semn în cer!...
El vede Faţa lumii Nevăzute...,
Cuvintele aude..., nenăscute,
Cu inima topeşte vămi de ger!...

De câte ori pământul, fără splină,
Se duce, taur negru, rostogol,
De câte ori îl săgetează-n gol
Harapi cornuţi, mereu în nehodină?...

Un sul de carte-i cerul strâns cu nod
Şi ultim semn pământu-n alfabet...
Altarul Viu al Marelui Profet
Primeşte jertfa, Ardere-de-tot!...

În Rugăciunea-focului, adoarme...
Târziu, lumina candelei se stinge...
Un înger furişându-se-n chilie
Deasupra frunţii nimb subţire-i ninge!...
Vrăjmaşii gem la pragul lui pe coarne!...

Movilă-i stă nisipul lângă uşă...
A tot crescut rugina pe zăvor,
Uleiul a-nflorit într-un ulcior,
Dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă...

Pe-o laviţă, alături, rânduite
Mai multe cărţi. Pe-o foaie, în Ceaslov,
Scrisese el sfinţitul lui hrisov
În patru rânduri, vorbe aurite:

„Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog,
C-având puţină treabă azi cu Domnul
M-a biruit în rugăciune somnul
Şi v-am lăsat cenuşa mea, zălog...”

Dar, necrezând că-i mort cu-adevărat,
Cu mâna l-am atins peste veşminte...
Se risipi cenuşa lui fierbinte
Şi, sărutând-o..., am plâns îngândurat!?

Pracuviosul Isaac Pustnicul din apropierea Peşterilor din Kiev

Cinstit pe 14 februarie

Sfântul Isaac a fost primul din ţările nordice care a vieţuit ca nebun pentru Hristos. Numele lui în lume era Chern. Înainte de a deveni monah, el era un negustor bogat din
oraşul Toropets din pământurile Pskovului. Împărţind toate avuţiile sale săracilor, a mers la Kiev şi a primit tunderea monahicească de la Sf Antonie( 10 iulie).

El ducea o viaţă aspră de pustnicie, mâncând o singură prescură şi bând puţină apă la sfârşitul zilei. După şapte ani ca pustnic, a fost ispitit înfiorător de către diavol. Diavolul s-a dat drept Hristos, iar el i s-a închinat, după care a căzut ca mort. Sfinţii Antonie şi Teodosie l-au îngrijit şi l-au tratat. Doar după trei ani el a putut să meargă şi să vorbească. Nu vroia să meargă la biserică, dar era adus cu forţa.

După ce s-a însănătoşit a luat asupra sa nevoinţa sfintei nebunii, îndurând bătăi, goliciune şi frig. Înainte de moartea sa, a mers într-un loc pustiu, unde a fost iar supus unui atac sălbatic al demonilor, din care a fost izbăvit prin Semnul Sfintei Cruci şi prin rugăciune.

După vindecarea sa a petrecut 20 de ani în ascetism. A murit în anul 1090. Moaştele sale odihnesc în Peşterile Sfântului Antonie, iar o parte din ele au fost aduse la Toropets de către egumenul mănăstirii Kudin în anul 1711. Viaţa Binecuvântatului Isaac a fost scrisă de către Sf Nestor în Cronici( în jurul anului 1074). Scrierea din Patericul Peşterilor din Kiev diferă întrucâtva de cea a Sf Nestor. În Minei pe 27 aprilie este "Viaţa Sf Isaac şi înşelarea lui de către diavol".

Câteva mărturii despre sfinţenia lui Valeriu Gafencu

Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa: ” Nu avem alt sfânt mai mare decât Valeriu Gafencu”

IPS Bartolomeu Anania: “Stâlp al rezistenţei spirituale româneşti”

Dintre cei mai cunoscuţi martori-martiri, care au suferit, trăind pe cele mai înalte culmi ale spiritualităţii creştine, stâlp al rezistenţei spirituale româneşti din timpul opresiunii comuniste, considerăm a fi fost atunci studentul VALERIU GAFENCU.

Marin Naidim: “Era fire de poet”
Citise mult în viaţa lui, dar acum (cât s-a mai putut citi în Aiud, până în 1948), nu mai citea decât o singură carte, Biblia, şi ce era în legătură cu ea: Filocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Şi se ruga.

În colonie, mergea între ruinele unei vechi biserici părăsite, ce se afla pe un deal, într-o lucernă a coloniei, n-avea acoperiş, era expusă ploilor şi intemperiilor şi el se ruga acolo.

Când venea cineva pe la el de-acasă, aborda cu ei totdeauna probleme de credinţă, căutând să convingă pe fiecare de importanţa mântuirii.

Spunea către mine că chiar dacă nu reuşim noi să schimbăm lumea, dar măcar să trezim interesul, să o facem să nu se mai simtă bine când săvârşeşte răul, să creăm probleme, să-şi pună întrebări, să-şi schimbe paşii.

Facea mult caz de “conştiinţa păcatului”, pentru că erau mulţi care considerau păcate numai curvia, hoţia şi crima şi mulţi nu se recunoşteau păcătoşi, fie că nu le aveau pe acestea, fie că le minimalizau, neacordându-le importanţa cuvenită.

Dar pierdeau din vedere că mai sunt şi altele şi poate mai mari decât acestea, cum ar fi mândria. “Celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă şi celor smeriţi le dă har.” Pe omul care se grozăveşte, Domnul îl lasă singur şi fără El o să-şi dea seama că nu poate face nimic şi o să strige la El.

Valeriu Gafencu în tinerete

Virgil Maxim: “Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii”
Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii sub toate aspectele:
Fizic, părea un Arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic.

Aurelian Guţă: ” Nu l-am auzit niciodata plângându-se”
Starea lui Valeriu se agrava. Din cauza lungului şir de luni petrecute în pat, fără mişcare, şi din cauza slăbiciunii şi insuficienţei circulaţiei sângelui, i-au apărut pe corp escare mari ce nu puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzându-i o mare suprafaţă a spatelui, coapselor şi gambelor.
Alţi bolnavi, în situaţie asemănătoare, se văitau, blestemau şi se revoltau, căci usturimile şi durerile rănilor erau îngrozitoare.

Pe Valeriu nu l-am auzit niciodată plângându-se, deşi pe chipul său se putea citi suferinţa accentuată, iar în ochi îi apăreau lacrimi de durere, când era pansat, cu migală şi dragoste fraţească de deţinuţii doctoranzi în medicină Ion Ghiţulescu, Nae Floricel şi Aristide Lefa, timp de ore în şir.

Din fâşii de cămăşi rupte, confecţionam bandaje pentru acoperirea escarelor, dar din lipsa substanţelor medicamentoase necesare, fâşiile se lipeau de răni şi produceau dureri cumplite când erau desfăcute. Din gura lui Valeriu nu se auzea nici un vaiet, dar după un timp, broboane de sudoare îi acopereau fruntea boltită. Medicii observau; era semnul că răbdarea atinsese limita. Atunci se opreau şi-l lăsau puţin să-şi revină.

IMNUL ÎNVIERII
Vă cheamă Domnul slavei la lumină, Să crească-n inimile noastre-nfrânte,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii, Un om născut din nou, armonios,
Fortificaţi Biserica creştină, Pe chipurile voastre să se-mplânte,
Cu pietre vii zidite-n temelii. Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Veniţi, creştini, luaţi lumină, Un clopot tainic miezul nopţii bate
Cu sufletul senin, purificat! Şi Iisus coboară pe pământ,
Veniţi, flămânzi, gustaţi din cina, Din piepturile voastre-nsângerate
E nunta fiului de Împărat. Răsună Imnul Învierii Sfânt.

Sfânta Mariamni sora Sf Apostol Filip

Cinstită pe 17 februarie

Dreapta Mariamni "Fecioara apostolică" şi sora Sfântului Apostol Filip( 14 noiembrie), a făcut un jurământ al fecioriei şi a devenit tovarăşa fratelui ei Filip şi a sfântului Apostol Bartolomeu( 11 iunie), luând parte activ la lucrarea lor apostolică.

Istoricul bisericii, Nichifor Callistus descrie propovăduirea cu succes a lor în oraşul frigian Hieropolis, unde au fost arestaţi şi închişi în temniţă. L-au crucificat pe Sfântul Apostol Filip, dar Sf Mariamni şi Sf Bartolomeu au fost eliberaţi. Sf Bartolomeu a mers să propovăduiască Evanghelia în India. Sf Mariamni, după îngroparea trupului Sf Filip, a propovăduit Evanghelia în Lykaonia( Asia Mică). A adormit acolo în pace.

Sfânta Iulia din Cartagina

Cinstită pe 16 iulie

Sfânta Fecioară Muceniţă Iulia s-a născut în Cartagina într-o familie creştină. Cât timp era încă o fetiţă a fost capturată de persani. Ei au adus-o în Siria şi au vândut-o în sclavie. Păzind poruncile creştine, Sf Iulia i-a slujit cu credincioşie stapânului ei. Şi-a păzit fecioria, ţinea posturile şi se ruga mult lui Dumnezeu. Nici un îndemn al stăpânului ei păgân nu putea s-o aducă la idolatrie.

Într-o zi stăpânul ei a pornit cu mărfuri spre Galia şi a luat-o şi pe Sf Iulia cu el. Pe drum barca s-a oprit pe insula Corsica, iar stapânul s-a hotărât să ia parte la o sărbătoare păgână, dar Iulia a rămas în barcă. Corsicanii le-au dat negustorilor şi tovarăşilor lor vin, iar când i-au îmbătat, au luat-o pe Sf Iulia din barcă. Sf Iulia nu s-a temut să mărturisească că era creştină, iar păgânii cruzi au răstignit-o.

Un înger al Domnului a descoperit moartea sfintei muceniţe unor monahi ai unei mănăstiri aflaţi în apropierea insulei. Monahii au luat trupul sfintei şi l-au îngropat într-o biserică din mănăstirea lor.

În jurul anului 763 moaştele sfintei Muceniţe Iulia au fost aduse la o mănăstire de maici în oraşul Breschia( istoricii propun diferiţi ani ai morţii sfintei: secolele XV sau VII).

" Nu -mi spune nimic...îţi cunosc mizeria, necazurile, luptele şi ispitele sufletului tău! Dă-mi inima ta! Dacă o să aştepţi să devii un înger ca să mi te dăruieşti întru iubire, atunci n-ai să mă iubeşti niciodată. Chiar când eşti laş, fricos, neîncrezător în împlinirea dragostei şi în săvârşirea dragostei şi a sfinţeniei, chiar când ai să recazi în acele păcate pe care nu ai vrea să le mai faci, Eu nu îţi dau voie să nu Mă iubeşti. Iubeşte-Mă aşa cum eşti tu! În orice moment şi în orice situaţie te-ai afla, în credincioşie sau în trădare, în râvnă sau în uscăciune, tu iubeşte-Mă aşa cum eşti. Eu vreau să mă poţi iubi din puţina şi săraca ta inima. Dacă voi aştepta până când vei fii desăvârşit, atunci n-ai să Mă iubeşti niciodată. N-aş putea Eu, oare, să fac din fiecare fir de nisip un serafim?! Un inger care să strălucească de curăţie şi dragoste? Nu sunt Eu Domnul Dumnezeu care am creat toate şi pot totul? Omule, ţi-ai dat tu viaţa pentru lume din dragoste pentru oameni, sau ai murit din iubire pentru Mine? Atunci din ce motiv nu Mă laşi să te iubesc? Fiul Meu, lasă-Mă să te iubesc, Eu îţi vreau inima, care este lacaşul Meu. Desigur, cu timpul am să te schimb, însă chiar până atunci, iubeşte-Mă aşa cum eşti tu, fiindcă Eu te iubesc cu toate că eşti aşa. Eu vreau ca dragostea ta pentru Mine să se nască din puţina şi săraca ta inimă; din adâncul neputinţei şi al murdăriei tale. Eu te iubesc şi când eşti slab şi necurat. Nu vreau o dragoste izvorâtă şi hrănită din mândria virtuţilor tale, ci dintr-o inimă smerită pe care o pot curăţi oricând. N-am nevoie de virtuţile tale, de talentele tale, de înţelepciunea ta. Eu vreau doar să Mă iubeşti, şi să lucrezi cu dragoste pentru Mine. Nu virtuţile tale doresc; dacă ţi le-aş da, tu eşti aşa de slab şi mândru, încât aş hrăni amorul tău propriu şi nu M-ai cinsti pe Mine. Deci ele să nu fie un motiv pentru care tu nu Mă cauţi şi stai departe de Mine. Apropie-te cu dragoste! Unui fier negru flăcările unui foc nu numai i-ar curăţa rugina, dar l-ar face incandescent. Iubeşte-Mă deci, şi păcatele se vor arde, şi tu vei fi fericit. Iubeşte-Mă nu numai ca să fii curat, asta ar fi din nou o mândrie pentru tine, ci pentru că Eu vreau să Mă odihnesc în inima ta. Deci nu te mai îngrijora de asta. Aş putea să fac prin tine lucruri mari pentru mintea omenească, dar nu; tu ai să fii slugă rea şi nefolositoare şi neputincioasă. Am să-ţi iau şi puţinul în care tu te încrezi că-l ai. Eu te-am făcut din iubire, şi pentru ca să-ţi dau iubirea, fără ca tu să-mi poţi da ceva. Nu încerca să-Mi plăteşti iubirea prin nimic, asta Mă doare atât de mult la tine. Iubeşte-Mă în dragostea Duhului Meu şi fără motive. Nu mai sta departe de Mine; îţi lipseşte nu sfinţenia - pe care numai Eu ţi-o pot da - ci o inimă gata să Mă iubească oricând şi până la capăt. Astăzi Eu stau la uşa inimii tale ca un cerşetor, Eu singurul şi adevarătul Împărat şi Domn. Eu bat şi aştept. Grăbeşte-te să-Mi deschizi prin smerenie; nu mai aduce motiv întinăciunea şi sărăcia ta. Dacă ţi-ai cunoaşte-o până în adânc şi deplin, ai muri de durere. Dar ceea ce M-ar durea pe Mine ar fi ca tu şi acum să te îndoieşti de dragostea ce o am Eu pentru tine. Crede că Eu pot totul şi tu nu poţi nimic fără Mine; doar păcatul eşti în stare să-l faci fără ajutorul Meu. Să nu te încrezi în tine fără Mine, căci altfel voi fi nevoit să te las în cădere în măsura cu care tu te apreciezi. Nu te frământa că n-ai virtuţi. Am să-ţi dau Eu Sfinţenia Mea. Deschide-ţi inima prin pocăinţă şi primeşte-Mă în potirul sufletului tău prin Trupul şi Sângele Meu, pe care în dar şi-L dau la Sfânta Liturghie. Atunci o să te fac să înţelegi totul şi să Mă iubeşti mai mult decât îţi poţi închipui. Lasă să curgă Sângele Meu în sângele tău şi să bată inima Mea în inima ta. Eu ţi-am dat-o pe Sfânta şi Preacurata Mea Maică. Lasă să treacă totul prin inima Ei curată, încât să poată mijloci pentru tine. Orice s-ar întâmpla, nu te aştepta nicidecum să devii sfânt, ca pe urmă să Mă iubeşti...În acest fel tu nu m-ai iubi niciodată. Şi acum, du-te!... Eu sunt cu tine!"

Sfânta Brighita din Irlanda

Cinstită pe 1 februarie

Sfânta Brighita, "Maria din Gael", s-a născut în jurul anului 450 în Faughart, la două mile de Dundalk în Comitatul Louth. Potrivit Tradiţiei, tatăl ei a fost un păgân pe nume Dubthach, iar mama ei era Brocessa( Broiseach), una din slugile lui.

Încă de când era copil, ea era cunoscută pentru mila ei faţă de săraci. Ea dădea săracilor mâncare, haine şi chiar lucrurile tatălui ei. Într-o zi el a dus-o pe Brighita la curtea regelui, lăsându-o afară să-l aştepte. El i-a cerut regelui s-o cumpere pe fiica sa, pentru că datorită milosteniei ei îi era greu să o mai ţină. Regele a cerut să vadă fata, de aceea Dubthach l-a condus afară. Ei au sosit în momentul în care ea dădea unui cerşetor sabia tatălui ei. Această sabie i-a fost dată lui Dubthach de către rege, care a spus, "Nu pot cumpăra o fată care ne sărăceşte."

Sfânta Brighita a primit tunderea monahală din mâinile Sf Mael din Ardagh( 6 februarie). Curând după aceasta, ea a înfiinţat o mănăstire pe pământul dăruit ei de Regele de Leinster. Pământul a fost numit Cill Dara( Kildare), sau "biserica din stejar". Acesta era începutul monahismului cenobitic de călugăriţe din Irlanda.

Minunile făcute de Sf Brighita sunt foarte numeroase pentru a le relata aici, dar poate o povestire este suficientă. Într-o seară sfânta stareţă stătea împreună cu maica oarbă Dara. De la apus până la răsărit au vorbit despre bucuriile Împărăţiei Cerurilor şi de dragul lui Hristos, au pierdut acest timp. Sf Brighita a fost impresionată de frumuseţea pământului şi a cerului în lumina dimmineţii. Realizând că maica Dara nu putea vedea această frumuseţe, s-a întristat. Apoi s-a rugat şi a făcut semnul sfintei Cruci peste ochii Darei. Brusc, ochii orbi ai maicii s-au deschis şi ea a văzut soarele la răsărit şi copacii şi florile strălucind de rouă. Ea a privit un timp, apoi s-a întors spre Sf Brighita şi a spus, "Închide-mi iarăşi ochii, dragă Maică, dacă lumea este văzută cu ochii, atunci Dumnezeu este văzut mai puţin clar de către suflet." Sf Brighita s-a rugat iarăşi, iar Dara a orbit iar.

Sf Brighita a adormit în Domnul la anul 523 după ce a primit Sfânta Împărtăşanie de la Sf Ninnidh din Inismacsaint( 18 ianuarie). Ea a fost îngropată la Kildare, dar moaştele sale au fost aduse la Downpatrick în timpul invaziei vikingilor. Se crede că a fost îngropată în acelaşi mormânt cu Sf Patrick( 17 martie) şi cu Sf Columba din Iona( 9 iunie).

Mai târziu în secolul al XIII-lea, capul său a fost adus în Portugalia de către trei cavaleri irlandezi în drumul lor spre luptă în Sfânta Ţară. Ei au lăsat sfintele moaşte în biserica parohială din Lumiar, la trei mile de Lisabona. Părţi din moaşte au fost aduse înapoi în Irlanda în 1929 şi puse într-o nouă biserică a Sf Brighita din Dublin.

Moaştele Sf Brighita din Irlanda au fost distruse în secolul al XVI-lea de către Lordul Grey din timpul domniei lui Henry VIII.

Tradiţia de a face cruci ale Sf Brighita din trestii şi de a le agăţa în casă este încă urmată în Irlanda, unde evlavia faţă de sfântă este încă puternică. Ea este de asemenea cinstită în nordul Italiei, al Franţei şi al Ţării Galilor.

Sfânta Muceniţă Filoteea Monahia

Cinstită pe 19 februarie

Sfânta Muceniţă Filoteea Monahia s-a născut la Atena în 1522. Părinţii ei, Syriga şi Angelos Benizelos, erau renumiţi nu doar pentru distincţie şi bogăţie, cât şi pentru credinţa lor adâncă. Adesea milostiva Syriga se ruga Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu pentru a avea un copil. Rugăciunile ei fierbinţi au fost auzite, şi li s-a născut o fiică. Ei i-au dat numele Revoula.

Părinţii şi-au crescut fiica în adâncă evlavie şi dreaptă credinţă, iar când ea a împlinit doisprezece ani au căsătorit-o. Soţul ei a ajuns să fie un bărbat neevlavios şi crud, care adesea îşi bătea şi chinuia soţia. Revoula îndura cu răbdare abuzul şi se ruga lui Dumnezeu, ca să-l aducă pe soţul ei în simţiri.

După trei ani soţul Revoulei a murit, iar ea a început să se nevoiască în post şi rugăciune. Sfânta a construit o mănăstire de maici în numele Sfântului Apostol Andrei cel Întâi Chemat( 30 noiebmrie şi 30 iunie). Când mănăstirea a fost terminată, sfânta a fost prima care a primit tunderea monahală, cu numele Filoteea.

În acest timp Grecia suferea sub jugul turcesc şi mulţi atenieni au fost făcuţi robi de turcii cuceritori. Sf Filoteea a folosit toate mijloacele sale pentru a-şi elibera surorile mănăstirii, răscumpărând multe din ele prin slujire. Odată, patru femei au fugit de la stăpânii lor turci, care le-a cerut să se lepede de credinţa lor, şi s-au refugiat în mănăstirea Sf Filoteea.

Turcii, aflând unde au fugit femeile eline, au năvălit în chilia sfintei şi au luat-o. Au dus-o la guvernator, care a aruncat-o pe sfântă în temniţă. Dimineaţa, s-a adunat o mulţime de turci şi au scos-o afară din închisoare. Guvernatorul i-a spus că dacă nu se leapădă de Hristos, va fi tăiată în bucăţi.

Când Sf Filoteea era pregătită sa accepte cununa muceniciei, s-a adunat o mulţime de creştini din mila lui Dumnezeu. Ei au împăcat judecătorii şi au eliberat-o pe sfântă. Întorcându-se la mănăstirea sa, Sf Filoteea îşi continua postul, rugăciunea şi privegherea, pentru care a primit darul facerii de minuni. În Patesia, o suburbie a Atenei, a construit o nouă mănăstire, unde se nevoia în ascetism cu celelalte surori.

În timpul privegherii pentru Sf Dionisie Aeropagitul( 3 octombrie), turcii au prins-o pe Sf Filoteea şi au chinuit-o. În cele din urmă, au aruncat-o pe pământ jumătate moartă. Surorile au adus-o cu multe lacrimi, curgându-i sângele, la Kalogreza, unde a murit pe 19 februarie 1589. Puţin după, moaştele Sfintei Muceniţe Filoteea Monahia au fost aduse în Catedrala din Atena.