Vladica[ Ioan Maximovici]

Halloween- mustrat de Vladica

DATORITĂ Arhiepiscopului Ioan, la sfârşitul anului 1964 a apărut un eveniment major în Biserica Rusă: canonizarea Sf. Ioan de Kronstadt. Biserica din Uniunea Sovietică nu a putut să-l canonizeze pe acest făcător de minuni de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea pentru că acesta era un monarhist declarat, vorbise înflăcărat împotriva curentelor socialiste şi profeţise chiar revoluţia sângeroasă.

De aceea a fost lăsat la dispoziţia diasporei să hotărască locul potrivit al aceluia printre sfinţi; şi Arhiepiscopul Ioan a fost unul dintre cei mai puternici susţinători dintre ierarhi, ai acestuia. El chiar a mers la ierarhii celorlalte Biserici Ortodoxe din lumea liberă, cerându-le să se alăture canonizării, dar lor le-a fost frică de felul cum s-ar putea răsfrânge aceasta asupra imaginii lor şi a politicii lor diplomatice. Fără să-i fie frică, Arhiepiscopul Ioan a continuat pregătirile, alcătuind laude pentru mult iubitul Sf. Ioan, pentru a se cânta la canonizare.
Pentru că a fost un misionar neobosit, Sf. Ioan de Kronstadt, părinte şi hrănitor al celor oprimaţi şi făcător de multe minuni, avea multe în comun cu Arhiepiscopul Ioan; şi era potrivit ca unul dintre cei mai mari sfinţi ai veacului nostru să lucreze pentru slăvirea altuia. A luat parte şi Eugene, scriind două articole despre Sf. Ioan de Kronstadt pentru a se tipări în Orthodox Tidings (Ştiri ortodoxe).

În ajunul duminicii de 1 noiembrie, Arhiepiscopul Ioan a oficiat slujba solemn de canonizare. Aceasta a fost prima canonizare de la revoluţie a unui sfânt rus, un act al Bisericii în lumea liberă, care va da nădejde acelora din patria rusă înrobită. Totuşi, spre marea durere a Arhiepiscopului Ioan, au lipsit oameni de la slujbă. Chiar în noaptea aceea, ei organizaseră un bal mascat de Halloween.

Eugene a scris, „după slujbă, Vlădica [Arhiepiscopul Ioan] a mers la locul unde balul era încă în desfăşurare. A urcat scările şi a intrat în sală, spre uimirea totală a participanţilor. Muzica s-a oprit şi Vlădica, fără să scoată o vorbă, s-a uitat la oamenii aceia uluiţi, făcând înconjurul întregii săli încet şi în mod intenţionat, cu toiagul în mână. N-a spus o vorbă şi nimic nu era necesar; simpla privire a Vlădicăi a înţepat conştiinţele tuturor, după cum se vedea limpede din consternarea generală. Vlădica an plecat în linişte; şi în ziua următoare, în biserică a tunat şi a fulgerat, manifestându-şi sfânta sa indignare şi râvna sa înflăcărată, chemând pe toţi la viaţă creştină evlavioasă.”

Tăcere, inimă!... se roagă Hristos...

Tăcere, inimă!... se roagă Hristos...
Tăcere, inima mea... ascultă, se-aud şoapte... se roagă Hristos! Grădina Ghetsimani e plină de noapte. Nici frunzele nu freamătă, iar vântul şade neclintit printe crengi. Domnul Hristos stă cu chipul plecat rugându-se. Tăcere,...inimă... Pleacă-te, inima mea... că plânge Hristos!
O lume întreagă plânge în lacrimile Lui. A adunat toată durerea lumii în inima Sa şi tot păcatul l-a luat pe umerii Lui nevinovaţi. Şi plânge orfanul şi văduva plânge în ohii Săi, iar tâlharul şi vameşul îşi plâng păcatul cu lacrimile Lui. Şi pe toate le primeşte Tatăl cu inimă blândă şi îngeri trimite să steargă chipul Fiului Său Iubit! Ascultă, sufletul meu... pleacă-te şi ascultă... tremură inima lui Hristos!
Atâta batjocură are să primească Domnul! Atâtea palme vor lovi obrazul Său duios, atâtea mâini vor lua biciul să rănească Preacuratul Trup! Atâtea guri vor striga împotriva Lui... şi-atâţia spini

Îi vor înţepa fruntea! Iar mâinile duioase şi preacuratele picioare vor fi ţintuite pe lemnul crucii.

Şi pieptul Lui cu lance va fi împuns. Şi-atâţia Îl vor scuipa... Ascultă, suflete... tremură inima lui Hristos cu dragoste pentru răstignitorii Săi...
Tăcere, inimă!... se roagă Hristos...

Libertatea omului?!

Daca, potrivit Scripturii, tot ce ni se intampla fara voie isi are pricina in cele savarsite cu voia, nimeni nu e atat de dusman omului, ca el insusi . Din pricina noastra suntem luati in stapanire de pacat. Deci atarna de noi, care am aflat poruncile Duhului, ca sa umblam sau dupa trup, sau dupa duh (Marcu Ascetul).

Libertatea este vointa sufletului rational gata sa se miste incotro voieste. Pe aceasta trebuie s-o induplecam sa se miste numai spre bine, ca sa topim pururea amintirea raului prin ganduri bune. Libertatea este miscarea intelegatoare, stapana de sine, a sufletului. De aceea animalele nerationale nu sunt libere, caci sunt purtate de fire. De aceea nici nu se impotrivesc poftei naturale, ci indata ce sunt cuprinse de o pofta, se napustesc spre implinirea ei. Dar omul fiind rational, mai degraba conduce firea decat este purtat de ea. De aceea, chiar cand doreste ceva, daca voieste, are putere sa infraneze dorinta, sau sa-i dea urmare. Pentru aceasta cele necuvantatoare nu sunt nici laudate, nici mustrate, pe cand omul e si laudat si mustrat. Omul e fiinta care dispune de sine, tinand seama in mod liber de legi, deci nefiind intru totul supus legii, ca lucrurile si animalele ce constituie natura. Omul e intr-un anumit sens mai presus de natura, facand-o instrument al vointei sale si putand-o umple de Duhul dumnezeiesc si de libertatea Lui cu totul superioara. Numai cand se face rob patimilor, omul devine simpla piesa a naturii, sau mai prejos de natura, desi pe de alta parte s-a facut astfel cu voia lui (Parintele Staniloaie).

Botezul nu ia de la noi libertatea vointei si puterea de a hotara prin noi insine, ci abia el ne daruieste libertatea, ca sa nu fim stapaniti silnic si fara sa vrem de diavol. De aceea, dupa Botez atarna de noi fie sa staruim de bunavoie in poruncile lui Hristos si sa umblam pe calea celor poruncite de El, fie sa ne abatem de la aceasta cale dreapta, intorcandu-ne prin faptele rele la potrivnicul si vrajmasul nostru, diavolul (Sf. Simeon Noul Teolog).

Domnul stia pe Iuda ca va fi vanzator si nu l-a dispretuit, ci i-a atras luarea aminte si nu l-a departat de Sine, pana ce acela nu s-a pierdut cu desavarsire. Pentru ca oamenii sunt liberi. Si pentru ca sa se arate ca nu Dumnezeu este cauza relelor, nici sfintii, ci oamenii sunt cauzele relelor proprii, le-a lasat lor libertatea, ca sa fie fara aparare in ziua judecatii (Sf. Varsanufie si Ioan).

Omul se decide pentru rau in mod liber sau oamenii sunt miscati la rau unul prin altul, fara sa fie siliti de o forta care sa le anuleze libertatea. De aceea, la judecata din urma, pentru raul savarsit de ei, doar ei vor fi raspunzatori. Dar se vor acuza unii pe altii, pentru ca s-au impins unii pe altii la rau, sau si-au dat pilda de rau. Insa aceasta nu-l va despovara pe nici unul de raul acceptat de la ceilalti, desi unii vor fi aratati ca au fost mai rai decat altii. Cu cat este cineva mai bun, se dovedeste mai puternic fata de ceea ce-l poate robi si deci mai aproape de Dumnezeu, sau mai plin de puterea Lui (Parintele Staniloaie).

Atunci cum se impaca libertatea de alegere data omului de Dumnezeu, pe de o parte, cu neputinta omului de a face ceva fara Dumnezeu, pe de alta parte ? Caci scris este: “Fara Mine nu puteti face nimic.” (In. 14, 6) Dumnezeu a facut pe om liber, ca sa poata inclina spre bine prin voie libera. Dar omul nu este in stare sa implineasca binele fara ajutorul lui Dumnezeu. Caci s-a scris: “Nu e de la cel ce voieste, nici de la cel ce alearga, ci de la Dumnezeu care miluieste.” (Rom. 9, 16) Daca omul isi apleaca inima spre bine si cheama pe Dumnezeu in ajutor, acesta luand aminte la dorinta lui cea buna, daruieste putere lucrarii lui. Si asa se intalnesc amandoua: libertatea omului si puterea lui Dumnezeu (Sf. Varsanufie si Ioan).

Dumnezeu n-a voit sa ne faca buni cu sila, ci a voit sa ne castige in Hristos Fiul Sau dragostea noastra libera fata de Sine, ca fata de Tatal nostru. Dumnezeu nu sileste pe om sa faca binele, pentru ca ii respecta libertatea ce i-a dat-o; pentru ca nu l-a facut ca pe un obiect. Dar il pedepseste cand foloseste rau libertatea, sau il face sa sufere, ca sa se indrepte spre folosirea buna a libertatii. De aceea il lasa multa vreme sa faca nedreptati, dar ii ajuta intr-un fel pe cei nedreptatiti de el, dandu-le alte satisfactii, sau ii izbaveste de nedreptate, dar numai daca sunt vrednici. Si asfel cei ce nedreptatesc slujesc ca unelte pentru rau unii altora, dar se si ajuta chiar prin aceasta sa se indrepteze daca vor. Caci nu Dumnezeu insusi ii pedepseste pentru a-i indrepta, ci se foloseste de ei insisi. Adica se foloseste nu numai de libertatea lor bine folosita, ci si de cea rau folosita. Intr-un fel Dumnezeu limiteaza raul prin el insusi. In iad insa nu va mai veni nimanui nici un bine, raul va fi fara de sfarsit (Parintele Staniloaie). [Lumina din Inimi (9, pag.166-169)]

1 “Aceasta idee e a mea”, “eu cel dintai am zis aceasta”, “inainte de mine nu se stia nimic despre aceasta”: Spirit mandru, iata graiul tau!
2 Chiar de a-l vedea pe altul pacatuind sau mare faradelege facand, tot n-ar trebui sa te socoti mai bun dacat el; caci nu stii pana cand si tu vei putea ramane intru bunatate.
3 Indrazneala celor faradelege se naste din mandria lor, si se va intoarce impotriva lor spre inteleptire.
4 Mandria a pierdut pe om, umilinta il inalta si il aseaza din nou in har cu Dumnezeu.
5 Nu te ingamfa ca ai duh sau vreo indemanare, ca sa nu te faci neplacut lui Dumnezeu, al caruia este tot ceea ce ai tu bun de la natura.
6 Nu te lauda intru bogatii, nici in prieteni, ca sunt puternici; ci in Dumnezeu, care da toata averea Sa si doreste a se da inca si pe Sine pe deasupra.
7 Nu te mandri intru frumusetea trupului tau, caci iata o mica boala il poate strica si sluti.
8 Nu te socoti pe tine mai bun decat altii, ca nu cumva, inaintea lui Dumnezeu, care vede ce este in om, sa fii mai rau decat ei.
9 Nu te trufi pentru faptele tale cele bune, caci judecatile lui Dumnezeu sunt deosebite de ale oamenilor.
10 Nu te umfla in penele mintii tale, ci mai bine marturiseste-ti nestiinta.
11 Omul, “ingamfat in adancul nelegiuirii, nelinistit si obosit de sine insusi” (Fericitul Augustin).
12 Privind slabiciunea omului, nestatornicia vietii sale, suferintele de care este inconjurat, intunecimile mintii sale, nesiguranta vointei “pornita spre rau din tineretile sale” (Geneza 8, 20), este de mirare ca intr-o creatura atat de nenorocita sa se poata ridica o mandrie atat de mare. Hotarat lucru: mandria este chiar urzeala naturii degradate a omului.
13 Unde sunt acei domni si dascali pe care bine i-ai cunoscut in viata? Cat erau in viata se socoteau a fi ceva, iar acum pomenirea lor s-a stins! O, ce curand trece slava lumii acesteia! Viata lor de ar fi fost macar conforma cu stiinta lor!

1 A spori în virtute înseamnã a spori în smerenie (Sf. Vasile cel Mare).
2 A sti sã te smeresti înseamnã sã stii sã-L urmezi pe Iisus Hristos (Sf. Vasile cel Mare).
3 Adu-ti aminte de cãderile celor puternici si smereste-te în virtutile tale (Sf. Efrem Sirul).
4 Ascet aspru si sever poate fi si diavolul, dar el nu poate fi smerit (Sf. Macarie cel Mare).
5 Ascunde fata de ceilalti tainele, faptele si nevointele tale.
6 Cei ce se smeresc pentru greselile lor pãstreazã virtutile ce le au; ceilalti, trufindu-se cu binele ce-l aflã în ei, îl pierd, si se pierd pe sine (Sf. Grigorie Teologul).
7 Cel ce are frica de Dumnezeu are ca însotitoare smerenia (Sf. Maxim Mãrturisitorul).
8 Cel smerit nu cade niciodatã. Unde ar putea sã cadã acela care se aflã mai jos decât toti ? (Sf. Macarie cel Mare).
9 Celui ce a dobandit smerita cugetare, Dumnezeu ii descopera pacatele ca sa le cunoasca.
10 Cu cât mai înalt vrei sã ridici edificiul virtutii, cu atât trebuie sã sapi mai adânc temelia smereniei (Fericitul Augustin).
11 Cu smerenie te roaga si prin rugaciune te smereste.
12 Dacã sãvârsesti rugãciunile si nevointele cu smerenie, ca un om nevrednic, atunci ele vor fi bine primite de Dumnezeu. Dacã însã îti vei aduce aminte de un altul care doarme sau care nu e sârguitor si te vei înãlta cu inima, atunci osteneala ta va fi zadarnicã (Avva Isaia Pustnicul).
13 Dacã smerenia îl înaltã pe omul simplu si neînvãtat, atunci gândeste-te ce mare cinste îi va aduce omului mare si respectat ! (Sf. Isaac Sirul).
14 Dacã vrei sã dobândesti adevãrata smerenie, deprinde-te sã rabzi bãrbãteste ocãrile aduse de altii (Avva Serapion)
15 De îndatã ce harul observã cã în gândul omului a început sã aparã o oarecare pãrere de sine si el a început sã gândeascã înalt pentru sine, îngãduie sã se întãreascã împotriva lui ispitele, pânã îsi va cunoaste neputinta sa si se va umple de smerenie pentru Dumnezeu (Sf. Isaac Sirul).
16 De multe ori cel mai slab este si cel mai smerit cu inima.
17 De te feresti sa fii cinstit de ceilalti, Dumnezeu te va face cunoscut.
18 Desãvârsita smerenie constã în faptul cã rãbdãm cu bucurie învinuirile mincinoase (Sf. Isaac Sirul).
19 Dintre toate armele crestinului, una singurã are putere sã treacã peste toate cursele vrãjmasului si aceasta este smerenia (Sf. Antonie cel Mare).
20 Dumnezeu întâi smereste pe cei înalti; diavolul întâi înaltã, apoi smereste (Sf. Ioan Hrisostom).

1 Dumnezeu ne-a daruit ca jug smerita cugetare.
2 Fericiti sunt ochii pe care omul, din pricina smereniei, nu îndrãzneste sã-i ridice spre Dumnezeu (Avva Isaia Pustnicul).
3 Iubeste smerenia si ea te va pazi de pacate.
4 În sufletele smerite se odihneste Domnul (Sf. Teodor Studitul).
5 Întelepciunea adevãratã nu stã în discutii si vorbe învãtate, ci în smerenie (Fericitul Augustin).
6 Micsoreazã-te în toate înaintea oamenilor si vei fi înãltat înaintea conducatorilor veacului acestuia (Sf. Isaac Sirul).
7 Nepretuirea de sine inseamna, in primul rand, a nu te socoti asemenea cu cineva si, in al doilea rand, a nu spune despre un lucru bun ca tu l-ai facut.
8 Nici cel trufas la cugetare nu-si cunoaste cãderile sale, nici cel smerit la cugetare, virtutile sale (Avva Ilie Ecdicul).
9 Nu este mic ceea ce este foarte mic.
10 Nu orice om care petrece în liniste este smerit cugetãtor, dar orice smerit cugetãtor petrece în liniste (Sf. Isaac Sirul).
11 Nu pentru osteneli, ci pentru simplitate si smerenie se aratã Dumnezeu sufletului (Sf. Ioan Scãrarul).
12 Nu te îngâmfa si nu te înãlta cu credinta si sfintenia ta, ci petrece pânã la ultima ta suflare în smerenie (Avva Isaia Pustnicul).
13 Pe când mândria este moartea virtutilor si viata pãcatelor, smerenia este moartea pãcatelor si viata virtutilor (Sf. Ioan Hrisostom).
14 Pe cat te vei cobora, pe atata te vei inalta.
15 Pentru tine Dumnezeu S-a smerit pe Sine, iar tu nici pentru tine nu te smeresti, ci te înalti si te înfumurezi (Sf. Macarie cel Mare).
16 Plecarea genunchilor inchipuie caderea pacatului de la noi si prilejuieste marturisirea lui; iar ridicarea inseamna pocainta, inchipuind fagaduinta unei vieti intru virtute.
17 Precum sufletul nu e cunoscut sau vazut de ochii trupesti, asa cel smerit nu e cunoscut oamenilor.
18 Rasplata nu se da lucrarii, ci smereniei.
19 Sa ne apropiem de Dumnezeu ca niste raniti, nu ca niste biruitori.
20 Se cere smerenie de la tineri si dragoste de la batrani.
21 Smerenia aduce chiar si fara fapte, iertarea multor pacate.
22 Smerenia atrage bunãvointa lui Dumnezeu (Sf. Ioan Hrisostom).
23 Smerenia cu cuvantul e rodul mandriei.
24 Smerenia desavarsita consta in a primi cu bucurie invinovatirile mincinoase.
25 Smerenia este acoperamant dumnezeiesc, spre a nu fi vazute izbandirile noastre, e adancul fara fund al putinatatii noastre, care nu poate fi furat de nici un talhar.
26 Smerenia este radacina si izvorul tuturor virtutilor (Sf. Grigorie Teologul).
27 Smerenia este scurtatura catre mantuire.
28 Smerit la cuget este cel ce are in ascuns ceva vrednic de fala si nu se faleste.
29 Smerita cugetare o aratã nu acela care se considera pe sine a fi un ticalos, ci acela care, fiind mustrat de altul, nu-si micsoreazã dragostea fatã de el (Sf. Ioan Hrisostom).
30 Socoteste-te lipsit de invatatura si vei fi aflat intelept.
31 Zadarnice sunt ostenelile aceluia care posteste mult si duce nevointe mari, fãrã smerenie (Avva Isaia Pustnicul).