Vladica[ Ioan Maximovici]

Halloween- mustrat de Vladica

DATORITĂ Arhiepiscopului Ioan, la sfârşitul anului 1964 a apărut un eveniment major în Biserica Rusă: canonizarea Sf. Ioan de Kronstadt. Biserica din Uniunea Sovietică nu a putut să-l canonizeze pe acest făcător de minuni de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea pentru că acesta era un monarhist declarat, vorbise înflăcărat împotriva curentelor socialiste şi profeţise chiar revoluţia sângeroasă.

De aceea a fost lăsat la dispoziţia diasporei să hotărască locul potrivit al aceluia printre sfinţi; şi Arhiepiscopul Ioan a fost unul dintre cei mai puternici susţinători dintre ierarhi, ai acestuia. El chiar a mers la ierarhii celorlalte Biserici Ortodoxe din lumea liberă, cerându-le să se alăture canonizării, dar lor le-a fost frică de felul cum s-ar putea răsfrânge aceasta asupra imaginii lor şi a politicii lor diplomatice. Fără să-i fie frică, Arhiepiscopul Ioan a continuat pregătirile, alcătuind laude pentru mult iubitul Sf. Ioan, pentru a se cânta la canonizare.
Pentru că a fost un misionar neobosit, Sf. Ioan de Kronstadt, părinte şi hrănitor al celor oprimaţi şi făcător de multe minuni, avea multe în comun cu Arhiepiscopul Ioan; şi era potrivit ca unul dintre cei mai mari sfinţi ai veacului nostru să lucreze pentru slăvirea altuia. A luat parte şi Eugene, scriind două articole despre Sf. Ioan de Kronstadt pentru a se tipări în Orthodox Tidings (Ştiri ortodoxe).

În ajunul duminicii de 1 noiembrie, Arhiepiscopul Ioan a oficiat slujba solemn de canonizare. Aceasta a fost prima canonizare de la revoluţie a unui sfânt rus, un act al Bisericii în lumea liberă, care va da nădejde acelora din patria rusă înrobită. Totuşi, spre marea durere a Arhiepiscopului Ioan, au lipsit oameni de la slujbă. Chiar în noaptea aceea, ei organizaseră un bal mascat de Halloween.

Eugene a scris, „după slujbă, Vlădica [Arhiepiscopul Ioan] a mers la locul unde balul era încă în desfăşurare. A urcat scările şi a intrat în sală, spre uimirea totală a participanţilor. Muzica s-a oprit şi Vlădica, fără să scoată o vorbă, s-a uitat la oamenii aceia uluiţi, făcând înconjurul întregii săli încet şi în mod intenţionat, cu toiagul în mână. N-a spus o vorbă şi nimic nu era necesar; simpla privire a Vlădicăi a înţepat conştiinţele tuturor, după cum se vedea limpede din consternarea generală. Vlădica an plecat în linişte; şi în ziua următoare, în biserică a tunat şi a fulgerat, manifestându-şi sfânta sa indignare şi râvna sa înflăcărată, chemând pe toţi la viaţă creştină evlavioasă.”

Tăcere, inimă!... se roagă Hristos...

Tăcere, inimă!... se roagă Hristos...
Tăcere, inima mea... ascultă, se-aud şoapte... se roagă Hristos! Grădina Ghetsimani e plină de noapte. Nici frunzele nu freamătă, iar vântul şade neclintit printe crengi. Domnul Hristos stă cu chipul plecat rugându-se. Tăcere,...inimă... Pleacă-te, inima mea... că plânge Hristos!
O lume întreagă plânge în lacrimile Lui. A adunat toată durerea lumii în inima Sa şi tot păcatul l-a luat pe umerii Lui nevinovaţi. Şi plânge orfanul şi văduva plânge în ohii Săi, iar tâlharul şi vameşul îşi plâng păcatul cu lacrimile Lui. Şi pe toate le primeşte Tatăl cu inimă blândă şi îngeri trimite să steargă chipul Fiului Său Iubit! Ascultă, sufletul meu... pleacă-te şi ascultă... tremură inima lui Hristos!
Atâta batjocură are să primească Domnul! Atâtea palme vor lovi obrazul Său duios, atâtea mâini vor lua biciul să rănească Preacuratul Trup! Atâtea guri vor striga împotriva Lui... şi-atâţia spini

Îi vor înţepa fruntea! Iar mâinile duioase şi preacuratele picioare vor fi ţintuite pe lemnul crucii.

Şi pieptul Lui cu lance va fi împuns. Şi-atâţia Îl vor scuipa... Ascultă, suflete... tremură inima lui Hristos cu dragoste pentru răstignitorii Săi...
Tăcere, inimă!... se roagă Hristos...

Libertatea omului?!

Daca, potrivit Scripturii, tot ce ni se intampla fara voie isi are pricina in cele savarsite cu voia, nimeni nu e atat de dusman omului, ca el insusi . Din pricina noastra suntem luati in stapanire de pacat. Deci atarna de noi, care am aflat poruncile Duhului, ca sa umblam sau dupa trup, sau dupa duh (Marcu Ascetul).

Libertatea este vointa sufletului rational gata sa se miste incotro voieste. Pe aceasta trebuie s-o induplecam sa se miste numai spre bine, ca sa topim pururea amintirea raului prin ganduri bune. Libertatea este miscarea intelegatoare, stapana de sine, a sufletului. De aceea animalele nerationale nu sunt libere, caci sunt purtate de fire. De aceea nici nu se impotrivesc poftei naturale, ci indata ce sunt cuprinse de o pofta, se napustesc spre implinirea ei. Dar omul fiind rational, mai degraba conduce firea decat este purtat de ea. De aceea, chiar cand doreste ceva, daca voieste, are putere sa infraneze dorinta, sau sa-i dea urmare. Pentru aceasta cele necuvantatoare nu sunt nici laudate, nici mustrate, pe cand omul e si laudat si mustrat. Omul e fiinta care dispune de sine, tinand seama in mod liber de legi, deci nefiind intru totul supus legii, ca lucrurile si animalele ce constituie natura. Omul e intr-un anumit sens mai presus de natura, facand-o instrument al vointei sale si putand-o umple de Duhul dumnezeiesc si de libertatea Lui cu totul superioara. Numai cand se face rob patimilor, omul devine simpla piesa a naturii, sau mai prejos de natura, desi pe de alta parte s-a facut astfel cu voia lui (Parintele Staniloaie).

Botezul nu ia de la noi libertatea vointei si puterea de a hotara prin noi insine, ci abia el ne daruieste libertatea, ca sa nu fim stapaniti silnic si fara sa vrem de diavol. De aceea, dupa Botez atarna de noi fie sa staruim de bunavoie in poruncile lui Hristos si sa umblam pe calea celor poruncite de El, fie sa ne abatem de la aceasta cale dreapta, intorcandu-ne prin faptele rele la potrivnicul si vrajmasul nostru, diavolul (Sf. Simeon Noul Teolog).

Domnul stia pe Iuda ca va fi vanzator si nu l-a dispretuit, ci i-a atras luarea aminte si nu l-a departat de Sine, pana ce acela nu s-a pierdut cu desavarsire. Pentru ca oamenii sunt liberi. Si pentru ca sa se arate ca nu Dumnezeu este cauza relelor, nici sfintii, ci oamenii sunt cauzele relelor proprii, le-a lasat lor libertatea, ca sa fie fara aparare in ziua judecatii (Sf. Varsanufie si Ioan).

Omul se decide pentru rau in mod liber sau oamenii sunt miscati la rau unul prin altul, fara sa fie siliti de o forta care sa le anuleze libertatea. De aceea, la judecata din urma, pentru raul savarsit de ei, doar ei vor fi raspunzatori. Dar se vor acuza unii pe altii, pentru ca s-au impins unii pe altii la rau, sau si-au dat pilda de rau. Insa aceasta nu-l va despovara pe nici unul de raul acceptat de la ceilalti, desi unii vor fi aratati ca au fost mai rai decat altii. Cu cat este cineva mai bun, se dovedeste mai puternic fata de ceea ce-l poate robi si deci mai aproape de Dumnezeu, sau mai plin de puterea Lui (Parintele Staniloaie).

Atunci cum se impaca libertatea de alegere data omului de Dumnezeu, pe de o parte, cu neputinta omului de a face ceva fara Dumnezeu, pe de alta parte ? Caci scris este: “Fara Mine nu puteti face nimic.” (In. 14, 6) Dumnezeu a facut pe om liber, ca sa poata inclina spre bine prin voie libera. Dar omul nu este in stare sa implineasca binele fara ajutorul lui Dumnezeu. Caci s-a scris: “Nu e de la cel ce voieste, nici de la cel ce alearga, ci de la Dumnezeu care miluieste.” (Rom. 9, 16) Daca omul isi apleaca inima spre bine si cheama pe Dumnezeu in ajutor, acesta luand aminte la dorinta lui cea buna, daruieste putere lucrarii lui. Si asa se intalnesc amandoua: libertatea omului si puterea lui Dumnezeu (Sf. Varsanufie si Ioan).

Dumnezeu n-a voit sa ne faca buni cu sila, ci a voit sa ne castige in Hristos Fiul Sau dragostea noastra libera fata de Sine, ca fata de Tatal nostru. Dumnezeu nu sileste pe om sa faca binele, pentru ca ii respecta libertatea ce i-a dat-o; pentru ca nu l-a facut ca pe un obiect. Dar il pedepseste cand foloseste rau libertatea, sau il face sa sufere, ca sa se indrepte spre folosirea buna a libertatii. De aceea il lasa multa vreme sa faca nedreptati, dar ii ajuta intr-un fel pe cei nedreptatiti de el, dandu-le alte satisfactii, sau ii izbaveste de nedreptate, dar numai daca sunt vrednici. Si asfel cei ce nedreptatesc slujesc ca unelte pentru rau unii altora, dar se si ajuta chiar prin aceasta sa se indrepteze daca vor. Caci nu Dumnezeu insusi ii pedepseste pentru a-i indrepta, ci se foloseste de ei insisi. Adica se foloseste nu numai de libertatea lor bine folosita, ci si de cea rau folosita. Intr-un fel Dumnezeu limiteaza raul prin el insusi. In iad insa nu va mai veni nimanui nici un bine, raul va fi fara de sfarsit (Parintele Staniloaie). [Lumina din Inimi (9, pag.166-169)]

1 “Aceasta idee e a mea”, “eu cel dintai am zis aceasta”, “inainte de mine nu se stia nimic despre aceasta”: Spirit mandru, iata graiul tau!
2 Chiar de a-l vedea pe altul pacatuind sau mare faradelege facand, tot n-ar trebui sa te socoti mai bun dacat el; caci nu stii pana cand si tu vei putea ramane intru bunatate.
3 Indrazneala celor faradelege se naste din mandria lor, si se va intoarce impotriva lor spre inteleptire.
4 Mandria a pierdut pe om, umilinta il inalta si il aseaza din nou in har cu Dumnezeu.
5 Nu te ingamfa ca ai duh sau vreo indemanare, ca sa nu te faci neplacut lui Dumnezeu, al caruia este tot ceea ce ai tu bun de la natura.
6 Nu te lauda intru bogatii, nici in prieteni, ca sunt puternici; ci in Dumnezeu, care da toata averea Sa si doreste a se da inca si pe Sine pe deasupra.
7 Nu te mandri intru frumusetea trupului tau, caci iata o mica boala il poate strica si sluti.
8 Nu te socoti pe tine mai bun decat altii, ca nu cumva, inaintea lui Dumnezeu, care vede ce este in om, sa fii mai rau decat ei.
9 Nu te trufi pentru faptele tale cele bune, caci judecatile lui Dumnezeu sunt deosebite de ale oamenilor.
10 Nu te umfla in penele mintii tale, ci mai bine marturiseste-ti nestiinta.
11 Omul, “ingamfat in adancul nelegiuirii, nelinistit si obosit de sine insusi” (Fericitul Augustin).
12 Privind slabiciunea omului, nestatornicia vietii sale, suferintele de care este inconjurat, intunecimile mintii sale, nesiguranta vointei “pornita spre rau din tineretile sale” (Geneza 8, 20), este de mirare ca intr-o creatura atat de nenorocita sa se poata ridica o mandrie atat de mare. Hotarat lucru: mandria este chiar urzeala naturii degradate a omului.
13 Unde sunt acei domni si dascali pe care bine i-ai cunoscut in viata? Cat erau in viata se socoteau a fi ceva, iar acum pomenirea lor s-a stins! O, ce curand trece slava lumii acesteia! Viata lor de ar fi fost macar conforma cu stiinta lor!

1 A spori în virtute înseamnã a spori în smerenie (Sf. Vasile cel Mare).
2 A sti sã te smeresti înseamnã sã stii sã-L urmezi pe Iisus Hristos (Sf. Vasile cel Mare).
3 Adu-ti aminte de cãderile celor puternici si smereste-te în virtutile tale (Sf. Efrem Sirul).
4 Ascet aspru si sever poate fi si diavolul, dar el nu poate fi smerit (Sf. Macarie cel Mare).
5 Ascunde fata de ceilalti tainele, faptele si nevointele tale.
6 Cei ce se smeresc pentru greselile lor pãstreazã virtutile ce le au; ceilalti, trufindu-se cu binele ce-l aflã în ei, îl pierd, si se pierd pe sine (Sf. Grigorie Teologul).
7 Cel ce are frica de Dumnezeu are ca însotitoare smerenia (Sf. Maxim Mãrturisitorul).
8 Cel smerit nu cade niciodatã. Unde ar putea sã cadã acela care se aflã mai jos decât toti ? (Sf. Macarie cel Mare).
9 Celui ce a dobandit smerita cugetare, Dumnezeu ii descopera pacatele ca sa le cunoasca.
10 Cu cât mai înalt vrei sã ridici edificiul virtutii, cu atât trebuie sã sapi mai adânc temelia smereniei (Fericitul Augustin).
11 Cu smerenie te roaga si prin rugaciune te smereste.
12 Dacã sãvârsesti rugãciunile si nevointele cu smerenie, ca un om nevrednic, atunci ele vor fi bine primite de Dumnezeu. Dacã însã îti vei aduce aminte de un altul care doarme sau care nu e sârguitor si te vei înãlta cu inima, atunci osteneala ta va fi zadarnicã (Avva Isaia Pustnicul).
13 Dacã smerenia îl înaltã pe omul simplu si neînvãtat, atunci gândeste-te ce mare cinste îi va aduce omului mare si respectat ! (Sf. Isaac Sirul).
14 Dacã vrei sã dobândesti adevãrata smerenie, deprinde-te sã rabzi bãrbãteste ocãrile aduse de altii (Avva Serapion)
15 De îndatã ce harul observã cã în gândul omului a început sã aparã o oarecare pãrere de sine si el a început sã gândeascã înalt pentru sine, îngãduie sã se întãreascã împotriva lui ispitele, pânã îsi va cunoaste neputinta sa si se va umple de smerenie pentru Dumnezeu (Sf. Isaac Sirul).
16 De multe ori cel mai slab este si cel mai smerit cu inima.
17 De te feresti sa fii cinstit de ceilalti, Dumnezeu te va face cunoscut.
18 Desãvârsita smerenie constã în faptul cã rãbdãm cu bucurie învinuirile mincinoase (Sf. Isaac Sirul).
19 Dintre toate armele crestinului, una singurã are putere sã treacã peste toate cursele vrãjmasului si aceasta este smerenia (Sf. Antonie cel Mare).
20 Dumnezeu întâi smereste pe cei înalti; diavolul întâi înaltã, apoi smereste (Sf. Ioan Hrisostom).

1 Dumnezeu ne-a daruit ca jug smerita cugetare.
2 Fericiti sunt ochii pe care omul, din pricina smereniei, nu îndrãzneste sã-i ridice spre Dumnezeu (Avva Isaia Pustnicul).
3 Iubeste smerenia si ea te va pazi de pacate.
4 În sufletele smerite se odihneste Domnul (Sf. Teodor Studitul).
5 Întelepciunea adevãratã nu stã în discutii si vorbe învãtate, ci în smerenie (Fericitul Augustin).
6 Micsoreazã-te în toate înaintea oamenilor si vei fi înãltat înaintea conducatorilor veacului acestuia (Sf. Isaac Sirul).
7 Nepretuirea de sine inseamna, in primul rand, a nu te socoti asemenea cu cineva si, in al doilea rand, a nu spune despre un lucru bun ca tu l-ai facut.
8 Nici cel trufas la cugetare nu-si cunoaste cãderile sale, nici cel smerit la cugetare, virtutile sale (Avva Ilie Ecdicul).
9 Nu este mic ceea ce este foarte mic.
10 Nu orice om care petrece în liniste este smerit cugetãtor, dar orice smerit cugetãtor petrece în liniste (Sf. Isaac Sirul).
11 Nu pentru osteneli, ci pentru simplitate si smerenie se aratã Dumnezeu sufletului (Sf. Ioan Scãrarul).
12 Nu te îngâmfa si nu te înãlta cu credinta si sfintenia ta, ci petrece pânã la ultima ta suflare în smerenie (Avva Isaia Pustnicul).
13 Pe când mândria este moartea virtutilor si viata pãcatelor, smerenia este moartea pãcatelor si viata virtutilor (Sf. Ioan Hrisostom).
14 Pe cat te vei cobora, pe atata te vei inalta.
15 Pentru tine Dumnezeu S-a smerit pe Sine, iar tu nici pentru tine nu te smeresti, ci te înalti si te înfumurezi (Sf. Macarie cel Mare).
16 Plecarea genunchilor inchipuie caderea pacatului de la noi si prilejuieste marturisirea lui; iar ridicarea inseamna pocainta, inchipuind fagaduinta unei vieti intru virtute.
17 Precum sufletul nu e cunoscut sau vazut de ochii trupesti, asa cel smerit nu e cunoscut oamenilor.
18 Rasplata nu se da lucrarii, ci smereniei.
19 Sa ne apropiem de Dumnezeu ca niste raniti, nu ca niste biruitori.
20 Se cere smerenie de la tineri si dragoste de la batrani.
21 Smerenia aduce chiar si fara fapte, iertarea multor pacate.
22 Smerenia atrage bunãvointa lui Dumnezeu (Sf. Ioan Hrisostom).
23 Smerenia cu cuvantul e rodul mandriei.
24 Smerenia desavarsita consta in a primi cu bucurie invinovatirile mincinoase.
25 Smerenia este acoperamant dumnezeiesc, spre a nu fi vazute izbandirile noastre, e adancul fara fund al putinatatii noastre, care nu poate fi furat de nici un talhar.
26 Smerenia este radacina si izvorul tuturor virtutilor (Sf. Grigorie Teologul).
27 Smerenia este scurtatura catre mantuire.
28 Smerit la cuget este cel ce are in ascuns ceva vrednic de fala si nu se faleste.
29 Smerita cugetare o aratã nu acela care se considera pe sine a fi un ticalos, ci acela care, fiind mustrat de altul, nu-si micsoreazã dragostea fatã de el (Sf. Ioan Hrisostom).
30 Socoteste-te lipsit de invatatura si vei fi aflat intelept.
31 Zadarnice sunt ostenelile aceluia care posteste mult si duce nevointe mari, fãrã smerenie (Avva Isaia Pustnicul).

Cuvinte pline de Duh Sfant

1 Cand iti aduci aminte de Dumnezeu, înmulteste-ti rugãciunile, pentru ca, atunci când vei uita de El, Dumnezeu sã nu te uite (Sf. Marcu Ascetul).
2 Cei in care a rasarit lumina credintei se sfiesc sa se mai roage pentru ei.
3 Cel ce cere de la Dumnezeu lucruri mai prejos de vrednicia sa, va primi lucruri mai presus de sine.
4 Cel ce pune capãt rugãciunii începe a pãcãtui (Sf. Efrem Sirul).
5 Cel ce se roaga pentru dusmani, nu va tine minte raul.
6 Cel ce stie sã se roage bine, stie sã si trãiascã bine (Fericitul Augustin).
7 Cel ce tine minte rãul nu se poate ruga curat (Sf. Marcu Ascetul).
8 Cel ce tine minte raul si se roaga, e ca unul care seamana in mare si asteapta sa secere.
9 Cine se roagã neîncetat este înger pãmântesc (Avva Evagrie Ponticul).
10 Cu cat te rogi mai mult din suflet pentru cel ce te defaima, cu atat Dumnezeu le arata adevarul celor ce se smintesc.
11 Cum puteti pretinde ca Dumnezeu sã ia seama la rugãciunea voastrã, dacã voi însivã nu luati seama la rugãciune ? (Sf. Ciprian).
12 Dacã cineva nu se socoteste pãcãtos, rugãciunea lui nu este primitã de Dumnezeu (Sf. Isaac Sirul).
13 Dacã te rogi lui Dumnezeu pentru ceva si El întârzie sã te asculte, nu te scârbi pentru aceasta. Tu nu esti mai întelept decât El (Sf. Isaac Sirul).
14 Dacã vrei ca rugãciunea ta sã zboare pânã la Dumnezeu, dã-i douã aripi: postul si milostenia (Sf. Isaac Sirul).
15 Desi noi nu intelegem puterea rugaciunii in lupta cu patimile, dracii o inteleg.
16 Dumnezeu nu primeste o rugãciune izvorâtã dintr-o inimã care cugetã cele necuvenite (Avva Isaia Pustnicul).
17 Dupa ce te-ai rugat cum trebuie, asteapta cele ce nu trebuie si stai barbateste pazind rodul tau.
18 Fãrã rugãciune nici o virtute nu se poate pãstra (Sf. Simeon Noul Teolog).
19 Fara rugaciune nu te poti apropia de Dumnezeu.
20 Fãrã rugãciune viata noastrã duhovniceascã flãmânzeste, înseteazã si moare (Sf. Ioan Hrisostom).
21 În rugãciune noi stãm de vorbã cu Dumnezeu, în Sfânta Scripturã Dumnezeu stã de vorbã cu noi (Fericitul Augustin).
22 Mãrturia mintii iubitoare de Dumnezeu este rugãciunea (Avva Ilie Ecdicul).
23 Nimic nu ajutã mai mult lucrãrii ca rugãciunea si nimic nu foloseste mai mult decat ea pentru a câstiga bunãvointa lui Dumnezeu (Sf. Marcu Ascetul).
24 Roagã-te stãruitor pentru orice lucru, ca unul ce nu poti face nimic fãrã ajutorul lui Dumnezeu (Sf. Marcu Ascetul).
25 Rugaciunea celui ce tine minte raul e o samanta aruncata pe piatra.
26 Rugaciunea de noapte sa-ti fie mai de pret decat toate faptele de peste zi.
27 Rugãciunea este cea mai mare torturã si groazã pentru duhurile rele (Sf. Nil Sinaitul).
28 Rugãciunea este trebuitoare sufletului ca rãsuflarea trupului (Sf. Ioan Hrisostom).
29 Rugãciunea este unitatea de mãsurã a dragostei (Fericitul Augustin).
30 Rugãciunea este vlãstarul blândetii si al lipsei de mândrie (Avva Evagrie Ponticul).
31 Rugaciunea este, dupa insusirea ei, insotirea si unirea omului cu Dumnezeu; iar dupa lucrare, sustinatoarea lumii, ispasire a pacatelor, pod de trecere peste ispite, perete de sprijin si aparare in fata necazurilor, lucrare si hrana a ingerilor; calaul deznadejdii, oglinda inaintarii.
32 Rugãciunea fãrã dragoste nu este ascultatã, pentru cã numai dragostea deschide usile rugãciunii (Sf. Efrem Sirul).
33 Rugaciunea si postul gonesc gandul spurcat.
34 Rugaciunea staruitoare este pieirea trandaviei.
35 Sã nu te mândresti daca te-ai rugat pentru altii si ai fost ascultat, pentru cã ceea ce a lucrat si a sãvârsit a fost credinta lor (Sf. Ioan Hrisostom).
36 Si de la cel neputincios Dumnezeu cere rugaciune duhovniceasca.
37 Slujitor este cel ce cu trupul sta in fata oamenilor, dar cu mintea bate prin rugaciune la poarta cerurilor.
38 Tot ce am sãvârsit fãrã rugãciune si ascultare, ne este pe urmã vãtãmãtor si fãrã pret (Sf. Marcu Ascetul).

2 octombrie 1945

Scumpă mamă,
Mult iubitele mele surioare, dragii mei,

Mă găsesc într-o stare de continuă bucurie sufletească. Mi s-au revărsat în suflet valuri de iubire. Numai cine a trăit astfel de momente le poate înţelege.

Cu gândul la Dumnezeu vă port în inimă pe toţi, cu cele mai frumoase nădejdi ce mi-au înflorit în suflet după atâţia ani de suferinţă mare şi fericită.

Ce bucurie mai mare poate trăi omul pe această lume, decât aceea de a se simţi în slujba binelui şi a iubirii, conştient de nimicnicia şi păcătoşenia sa?!

Doamne! Ce bine am făcut eu în această viaţă de mi-ai dăruit asemenea bucurii, de mi-ai dăruit iubirea şi grija Ta, care nu m-au părăsit nici o clipă?!

Scumpii mei, trăiesc o viaţă cu totul deosebită de aceea pe care obişnuit o trăieşte lumea. Cu alte preocupări, alte gânduri, alte bucurii.

Cât aş fi de fericit ca bucuriile sufletului meu să ajungă până în inimile voastre!

Vreau să vă ştiu curate, bune la suflet, blânde, iubitoare, senine, fericite, cuminţi, ascultătoare, credincioase, pline de nădejde, - şi modeste – şi sănătoase.

Să trăiţi o viaţă simplă, cât mai simplă. Participaţi cu viaţa voastră la simplitatea şi frumuseţea naturii. Îmbrăcaţi-vă modest şi curat. Rochiţele întotdeauna să vi le faceţi lungi, până mai jos de genunchi. Pantofii să aibă tocurile cât mai joase cu putinţă. Să nu vă fardaţi. Cât de frumos le şade unor fete în ţinuta lor naturală… Sub nici un motiv să nu vă boiţi buzele sau obrajii!

Păstraţi-vă curate aşa cum Dumnezeu v-a lăsat, căci curăţenia-naturaleţea este adevărata frumuseţe şi podoabă… Nu vă duceţi la baluri. Vă cer mult deodată… În realitate, nu vă cer nimic altceva decât să fiţi model de cuminţenie şi desăvârşire creştină.

Feriţi-vă de prieteniile rele, căci păcatul se transmite pe nesimţite. Cu tot sufletul vă îndemn la o viaţă creştină! Gândiţi-vă că nimeni din această lume nu v-ar putea dori mai mult bine decât acela pe care vi-l doresc eu.

Scumpa şi buna mea mamă, te rog din inimă ai grijă de sufletul fetiţelor mele scumpe! Şi îndeamnă-le şi matale la o viaţă creştină, aşa după cum Dumnezeu o doreşte.

Mă rog întotdeauna pentru voi. Aştept senin ziua fericită când voi fi din nou în mijlocul vostru. În viaţa de închisoare am luat hotărâri mari, de viaţă curată şi de totală dăruire. Vreau să nu mai trăiesc pentru mine…

Aş fi tare fericit dacă de Crăciun aţi veni toate patru, mama, Valentina, Norica, Zunea la mine. Ar fi minunat. Eu sunt cu voi şi vă sărut,

Valeriu

Cuvintele unui Suflet de crin

Fragmente de scrisori trimise de la Galda (1946-1948):

“Mă odihnesc la gândul dăruirii totale şi al jertfei permanente. Mi-i dragă Crucea. Şi eu port o cruce. Simt iubirea Mântuitorului Hristos şi la El alerg când vin ispitele asupra pătimaşului meu trup. Şi Domnul mă ajută şi-mi dă puteri să birui răul. Cât este de bun Dumnezeu!
De cele mai multe ori mă găsesc luptând cu egoismul din mine. De aceea îmi este dragă singurătatea. Mi-i tare drag să ascult foşnetul frunzelor şi murmurul apei. Sunt un om liber. Hristos mi-a sfărâmat lanţurile robiei!
Frate iubit, niciodată să nu te consideri de prisos. Acolo unde eşti, eşti cu voia lui Dumnezeu şi ai un rost anume de împlinit. Cu iubirea şi cu smerenia ta vei zidi pe fratele tău. Şi vei culege mare fericire. (…) Nu există nici un păcat care să rămână nepedepsit. Dacă însă te căieşti sincer şi cu zdrobire de inimă şi te rogi lui Dumnezeu, el te va ierta şi-ţi va trimite harul Lui. Şi invers, nu există nici un bine, nici un gând bun, oricât de simplu ar fi el, care să nu fie răsplătit. Fii însă smerit, căci nu tu, ci Dumnezeu lucrează prin tine.
Tocmai a venit proprietarul viei. Are ochelari de soare. Când l-am văzut, mi-am amintit că sunt puşcăriaş care lucrează pe moşia lui. Gândul acesta mă smereşte. Dar Dumnezeu îmi trimite bucuria cea mare. Lucrez pe pământul lui Dumnezeu. Oamenii sunt mândri şi nu vor să vadă că Unul singur este Stăpân a toate: Hristos!
Când eram copil iubeam mult porumbeii dar, ca de altfel toate dorinţele, nu i-am putut avea prea multă vreme. Azi înţeleg că aici a fost iubirea lui Dumnezeu, care îmi răpea bucuriile din lumea aceasta pentru a mă învăţa ca prin renunţare să ajung a iubi curat, desăvârşit. Şi azi iubesc porumbeii, dar nu-mi simt sufletul legat de ei, ci-i iubesc prin Dumnezeu. Şi înţeleg că iubirea lui Dumnezeu nu mă va părăsi niciodată. Şi El va interveni în viaţa mea ori de câte ori îmi voi lega sufletul de vreo bucurie sau dragoste omenească. Şi fie mă va ajuta să mă smulg din ea, fie mi-o va răpi El, pentru a-mi dărui în schimb libertatea sufletului, care este cel mai mare bun.
Mi-e dor de un loc liniştit, îndepărtat, de o colibă ori un bordei săpat în stâncă, de o chilie sub poale de munte, să fiu ca păsările cerului. În jurul meu cu natura prietenă şi cu Domnul Hristos mereu în suflet. Să iubesc în linişte, smerit şi uitat de lume. Uneori mă gândesc să mă fac preot, dar nu sunt vrednic. Privesc pământul. Într-o zi voi fi şi eu pământ şi alţii vor scormoni ţărâna. Trupul meu se va preface în praf şi pulbere. Din trupul meu va creşte probabil o altă viaţă. Sufletul meu va fi în ceruri, unde-şi va aştepta judecata. Doresc să mă mântuiesc.
Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu atâtea daruri, încât prin stăruinţa în virtute, cu ajutorul Părintelui Ceresc, el poate să se mântuiască. Dumnezeu i-a dăruit atâţia talanţi pentru ca prin ei omul să poată lupta, să poată să se apropie de El, să dăruiască şi să se jertfească. În măsura în care nu întrebuinţăm bine „talantul” pe care ni l-a încredinţat suntem robi păcatului. Aşadar pentru fiecare din noi se pune problema întrebuinţării talanţilor dăruiţi de Dumnezeu. Nu este permis nici a întrebuinţa spre rău talantul şi nici a-l îngropa în pământ. „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate“. Ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu, Lui să-I dăruim. El ne-a dăruit viaţa, deci pentru El să trăim. El ne-a dăruit iubirea, Lui să I-o dăruim. Ispăşim în această viaţă şi în viaţa veşnică. În această viaţă, ispăşirea prin suferinţă are două aspecte: un rol ispăşitor şi un rol curăţitor. În viaţa veşnică ispăşirea prin suferinţă este chin veşnic. De aceea se cuvine să-I mulţumim Domnului când ne pedepseşte aici, în viaţa aceasta. Deci să fim foarte atenţi la felul în care folosim darul lui Dumnezeu”.

“14 Octombrie 1942
În viaţa lumii blestemate de aici mă simt singur. Îmi petrec timpul gândindu-mă mereu la Dumnezeu. Singur Dumnezeu mă înţelege pe deplin şi pe El, spre marea mea mulţumire sufletească, Îl simt veşnic lângă mine, ocrotindu-mă şi luminându-mi calea. Cât sunt de fericit când simt în mine vibrând duhul creştin, voi poate niciodată nu veţi înţelege! Sunt atât de puţini cei ce-L înţeleg pe Hristos, ca să nu mai vorbesc de numărul extrem de redus al celor ce-L trăiesc. În viaţa asta credinţa e totul. De aceea omul fără credinţă e mort.

1 Noiembrie 1942
Faptul că am ajuns a înţelege, a trăi chiar învăţătura lui Hristos m-a făcut să mă simt mulţumit şi ca trezit din mormânt. La aceasta au contribuit singurătatea, viaţa pe care o duc şi înfrânarea firească de aici. Mă gândesc uneori că într-o viaţă normală n-aş fi ajuns la o asemenea transformare lăuntrică.

21 Iunie 1943
O zi uriaşă! M-am spovedit, m-am împărtăşit. Trăiesc momente mari, cele mai mari din viaţa mea! O răscruce a vieţii! M-am lăsat cu totul în voia lui Dumnezeu.

10 Ianuarie 1944
Câte suflete îndreptate către Tine, Doamne, doresc să trăiască o viaţă nouă, în care să stăpânească pacea, înţelegerea şi dragostea creştină! (…) Fiecare zi e cât o viaţă de fericire! Rog pe Bunul Dumnezeu să-mi dea putinţa de a face binele pe care sufletul meu doreşte să-l facă în lume. Cred că acesta este rostul vieţii omului: să iubească toată zidirea lui Dumnezeu şi să facă bine.

10 Februarie 1945
Atâta timp cât Dumnezeu veghează asupra lumii, nici un rău nu va putea zdruncina fondul moral şi adânc creştin al sufletelor curate şi pline de dragostea nemărginită pentru adevăr şi aproapele. Suferinţa, oricât de grea ar fi, nu are alt sens decât curăţirea sufletului dornic de mântuire. (…) Doresc să ştiu că sunteţi pregătite să primiţi cele mai grele lovituri cu credinţa că dincolo de această viaţă trecătoare există o altă viaţă, veşnică, fericită, o patrie cerească fără hotar care merită orice jertfă, oricât de mare. (…) Eu sunt sănătos şi fericit. Nimic nu mi-ar putea nărui această stare sufletească. Sunt atât de fericit încât aş vrea să strig în gura mare, să audă toată lumea strigătul meu, să-l audă şi Tuţa de acolo de unde se găseşte, să ajungă fericirea mea până la cer!

20 Februarie 1945
Maica Domnului îmi împlineşte rugăciunile. Trăiesc pe revărsarea unor adevărate valuri de dragoste, care îmi copleşesc toată fiinţa pătrunsă de conştiinţa nimicniciei mele ca om pe pământ. Stau căzut în faţa icoanei, în genunchi, implorând milă, ajutor şi dragoste pentru mine şi pentru toţi ai mei, părinţi, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmaşi. (…) Sunt cum mă ştiţi. Tac mâlc şi meditez ore şi zile în şir. Îmi trimit gândurile departe şi când mă trezesc la realitate zâmbesc. Cânt şi mă rog. Sunt vesel sufleteşte. Viaţa cotidiană are un aspect uniform. Viaţa interioară mi-e simplă, vie, plină şi mare, cu doruri şi vise pe care eu le trăiesc şi le simt vii în sufletul meu. Mă lupt cu păcatele. Şi cu cât mă adâncesc mai mult în mine, cu atât găsesc altele noi. Dar cu ajutorul Domnului le birui. Am căpătat o seninătate sufletească permanentă şi mă mulţumesc cu darurile pe care mi le dă Dumnezeu, căci sunt nepreţuite. Vă mărturisesc iarăşi acelaşi lucru: trăiesc fericirea, o gust mai ales în lacrimi şi durere, acolo o găsesc mai dulce, mai adâncă. Trăiesc cu conştiinţa omului păcătos. Trăiesc pe Dumnezeu, Izvorul tuturor bucuriilor vieţii.(…) Sunt foarte mulţumit acum că am trăit o viaţă morală şi curată. În relaţiile mele cu fetele am fost cinstit, corect şi curat, mai exact n-am căzut în păcat. Şi am iubit atât de mult! (…) Vă spun drept, sunt fericit. Înţeleg şi iert totul, oricine m-ar lovi pe mine personal îl iert.

10 Aprilie 1945
Simplificaţi-vă viaţa cât mai mult. Întotdeauna învaţă-te să te mulţumeşti cu puţin, învaţă-te a te jertfi pe tine însuţi pentru binele aproapelui… Rugăciunea este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Când vei ajunge să te rogi cu adevărat, ai realizat pacea, fericirea… am ajuns să văd la fiecare pas făcându-se o minune… am avut momente în viaţa mea de închisoare când am plâns cu lacrimi nestăvilite, dându-mi seama de nimicnicia firii mele omeneşti, de slava lui Dumnezeu, de iubire. În aceste lacrimi am găsit cea mai mare fericire trăită de mine vreodată.

23 Septembrie 1945
Rugăciunea este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Când vei ajunge să te poţi ruga cu adevărat, atunci vei cunoaşte pacea şi fericirea. Eu încerc mereu şi Bunul Dumnezeu mă ocroteşte şi-mi dăruieşte atât de mult încât am ajuns să văd la fiecare pas făcându-se câte o minune. Trebuie să fiu sincer şi să recunosc că nu realizez decât foarte puţin, că încă n-am ajuns a mă ruga cu inima curăţită de griji, păcate şi gânduri lumeşti. Scumpă Norica, numai cine a gustat din bucuriile adânci ale sufletului le poate înţelege. Am avut momente în viaţa mea când am plâns cu lacrimi nestăvilite, dându-mi seama de zădărnicia şi nimicnicia fiinţei mele omeneşti, de slava lui Dumnezeu şi de iubirea Lui. Ei bine, în aceste lacrimi izvorâte din adâncul fiinţei mele îndurerate am găsit cea mai înaltă şi mai curată fericire trăită de mine vreodată. Cât aş fi de fericit să ajung a realiza o stare continuă de rugăciune! (…) Viaţa aceasta este cu totul trecătoare. Şi tot ce ţine de ea este trecător!”

Iti scriu iarasi... Sunt intr-o adanca dezamagire si as vrea sa ma ajuti sa inteleg ce e cu mine.. Mi-e asa de dor de Tine si sunt sigura ca si Tie Ti-e dor de mine... Sufar dezamagire dupa dezamagire, cadere dupa cadere si asta poate doar pt ca nu ma smeresc... As vrea ca in incercari sa nu-Ti mai arunc in fata invinuiri desarte, sa nu Te mai ranesc, ci sa Te rog si asa cum sunt sa Te iubesc, dar sa stii ca nu e deloc usor si de aceea mi se pare ca niciodata nu voi reusi.. Imi pare rau, Te rog iarta-ma! O sa-ti spun exact cum ma simt si am nevoie sa ma asculti si am nevoie de imbratisarea Ta parinteasca sau de imbratisarea de care am nevoie, aceea pe care Tu o stii cel mai bine.. Ma simt un nimic; Mi se intampla numai lucruri rele care ma infurie si gresesc si Te mahnesc si apoi ma batjocoreste cel-cazut. Cel mai tare ma doare ca mi-ai aratat o asa de mare dragoste, iar eu nu ma simt in stare sa-Ti raspund la fel pt ca mi s-a preschimbat inima in piatra, iar Tu nu vrei inimi de piatra, ci de carne... Iarta-ma, Te rog! Cat de mult ma iubesti! Asa de mult incat nu-mi pot imagina, iar eu Te las sa astepti la usa inimii si nu-ti deschid si e cumplit pt ca ai sa pleci! Nu ma cunosc...as vrea asa de mult sa Te iubesc cu o iubire izvorata dintr-o inima smerita, asa cum imi ceri, dar nu am vointa... Ajuta-ma! Ajuta-ma!! Ajuta-ma!!! Te rog sa nu ma lasi in mainile celui rau doar pt ca asa aleg eu...te rog sa nu faci asta! Sunt geloasa pt ca nu ma iubesti doar pe mine, de aceea Iti cer sa-mi dai sa-i iubesc si eu pe semenii mei asa de mult cat ii iubesti Tu. Sunt mizerabila, neputincioasa, un nimic in fata Ta! Tu nu ai avea nevoie de mine, caci poti creea ingeri care sa Te iubeasca si sa Te slaveasca! Asa am auzit si cred ca asa este... si e asa de dureros... Imi lipseste cu desavarsire smerenia - desi din fire sunt - pe care Tu ne-ai poruncit s-o invatam de la Tine cand ai spus: "Invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima". Ma plang la Tine...Imi lipsesti enorm, golul din suflet care ar trebui ca Tu sa-l umpli ma va macina toata viata si nu va putea fi umplut de nimeni si de nimic, ci doar de Tine! E frig. S-a racit si iubirea pt Tine din sufletul si inima mea pangarita de tot felul de pacate! Ajuta-ma, te rog! Ajuta-ma, Iisuse-Hristosul meu! Ce frumos Te-ai oglindit in sfintii Tai, ce frumos au stralucit ei in lumina Ta, Iisuse al meu... Iarta-ma. Sunt un aprig vrajmas al meu, ma razboiesc cu mine insumi, cu eul meu, care mai mereu biruieste pt ca nu m-am inarmat cu armele pe care mi le-ai daruit, Iisuse! Sunt necajita si cazuta in noroiul din mine si Te astept sa ma luminezi cu lumina Ta. Incremenita inima mea de trandavie si de toate rautatile deja nu mai bate pt Tine si pot spune ca degeaba bate... Indura-Te mie celei robite, Iisuse, ca nu am alt ajutor afara de Tine. Ajuta-ma, Te rog, cum numai Tu stii prea bine! N-o sa-Ti scriu si de altcineva in scrisoare sau da, o sa-Ti scriu. Duhovnicul meu, vasul in care Tu ai revarsat harul, m-a intristat de multe ori si l-am intristat, si nu-l inteleg si-l judec. Te rog ai grija de el, dar ma simt jenant rugandu-ma pt el pt ca de fapt el ma impaca cu Tine cand Iti gresesc...nu inteleg. Ce concluzie ar trebui sa trag?! Roaba Ta Maricica... mi-e aproape imposibil s-o inteleg...stii Tu prea bine de ce... Atat Iti scriu pt ca desi Iti scriu tot la fel de intristata sunt...sunt aproape de deznadejde, dar voi incerca sa Te iubesc oricum as fi pt ca Tu ma iubesti mereu si doar asta imi mai da curaj si tarie, doar asta ma mai bucura si imi da nadejde vie...eram sa uit, Te rog din suflet sa-mi mai trimiti o scrisoare, o scrisoare care sa ma aduca mai aproape de Tine, n-o sa uit niciodata faptul ca nu mi-ai trecut cu vederea scrisorile si ca si Tu mi-ai trimis o scrisoare frumoasa… Te rog, daca vei considera de cuviinta, sa-mi mai trimiti o a doua scrisoare…atat… Amin!

Poezii sfinte ale unui SFANT al secolului XX- VALERIU GAFENCU

Frate dragă
Frate dragă, din grădină
Îţi trimit în dar un crin
Să-ţi mângâie lin privirea
Cu veşmântul lui virgin.

Floare dragă, floare dalbă,
Cât de mult aş vrea şi eu,
Îmbrăcat în haină albă
Să mă duc la Dumnezeu.

Răsădit acolo, sus,
În grădina minunată,
Să-mi simt viaţa-mbălsămată,
Cu iubirea lui Iisus.

Plâng înăbuşit în noapte
Şi suspin cu glasul stins,
Dă-mi veşmântul alb de Nuntă,
Cu crini minunaţi încins.

Trăiesc flămând
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,
Frumoasă ca un crin din Paradis,
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
Şi-mi primeneşte sufletul de zgură,
Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.

Sub crucea grea ce mă apasă sânger
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
Din când în când din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.

Mă plouă-n taină razele de soare,
Iisus m-adapă-n veci cu Apă Vie,
Grăuntele zvârlit în groapă-nvie
Cu haina îmbrăcat, de sărbătoare;
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.

Refren: Sub flacăra iubirii arzătoare
Din zori de zi şi până-n noapte-aştept,
Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:
Iisuse, Iisuse!
Încet mă mistui, ca o lumânare.

Imnul învierii
Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Refren: Veniţi, creştini, luaţi Lumină,
Cu sufletul senin, purificat!
Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,
E Nunta Fiului de Împărat!

Să crească-n inimile noastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să Se-mplânte
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ;
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună Imnul Învierii Sfânt.

Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
Intraţi în cinul oastei creştineşti,
Priviţi spre Porţile Împărăteşti,
Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.

Colinde de Crăciun
La fereastra robilor
Cântă îngerii în cor
De cu seară până-n zori.
Au venit colindători
Îngerii nemuritori,
Încărcaţi cu dalbe flori.

Refren: Lăsaţi copiii să vină,
Să-mi aducă din grădină
Dalbe flori de sărbători,
Dalbe, dalbe flori.

Colindul robului
Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului
Înjugaţi cu jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă smulsă,
Şi-i cu rugăciuni crescută.

În inima robului
Domnu-Şi face ieslea Lui
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.

Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
O fereastră de-nchisoare.
Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş
Ce-i şopteşte drăgălaş:

Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare
Unde-I Domnu-ntemniţat;
Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască Praznic mare.

Un Prunc Sfânt
Un Prunc Sfânt Se naşte
În noaptea-nstelată
Din Sfânta Fecioară şi Duhul cel Sfânt;
Al Tatălui drept Cuvânt
Coboară azi pe pământ
Făclie pe veci luminată.

În noaptea Crăciunului alb şi senin
O Mamă cu Pruncul la sân,
Curată-n iubire,
Porneşte-n uimire,
Plinindu-se Buna-Vestire,
Pe căi troienite de viscol şi vânt.

Cu sufletul plin de avânt
Veniţi de departe
Cu inimi plecate
Se-nchină Împăratului Sfânt.

O stea călătoare de la răsărit
Cu iepele albe, de-argint,
Alunecă lin
Pe-albastrul senin
Al cerului viu înflorit.

În Noaptea Sfântă
În Noaptea Sfântă viu luminează
Luceafărul zorilor vieţii cei noi
Coboară Iisus în noi,
Vesteşte viaţa de-apoi
Şi steaua deasupra veghează.

Refren: Şi naşterea Ta minunată
O cântă păstorii şi pruncii
Iar cerul deschis se arată
Cu porţile în chipul Crucii.

Trei magi călători au venit de departe
Cu dar de tămâie, de aur şi smirnă,
Cu frunţile de lumină
’Ngenunche şi se-nchină
Cu inimi smerite, plecate.

Mi-s ochii trişti
Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.

Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.

Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca şi altădată,
Îngenunchez ’naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.

Un gând smerit
Un gând smerit şi simplu, o lumină,
Spre Tine se înalţă lin din mină
Şi sufletul înlăcrimat se roagă:
„O, vino, de păcate ne dezleagă”.

Refren: Iisuse, Doamne, vino-n zori!
Te cheamă cei din închisori.
O, vino, mina luminează,
Pe noi ne binecuvântează!

Pe fruntea mea senină mâna-Ţi pune
Şi cheamă-mă încetişor pe nume
Cum Ţi-ai chemat prietenul din groapă...
Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă.

Pe umeri mă apasă greu o cruce
Şi sânger... Dă-mi putere s-o pot duce,
Dă-mi Pâine, Apă vie dă-mi din Viţă,
Să simt pulsând viaţa în mlădiţă.

Imn închinat celor căzuţi
Pe drumul veşniciei tu te-ai dus
Şi ne-ai lăsat ca testament iubirea
Vestită de-Împăratul Iisus:
În ea găsi-vom pururi fericirea.

Te-ai dus şi ne-ai lăsat în urma ta
Nădejdea revederii-n Paradis,
Mereu vei fi cu noi şi-om aştepta
Să ne-ntâlnim cu sufletul deschis.

Ne-ndemni pe cei ce-n viaţă am rămas:
Luptaţi uniţi şi în acelaşi pas,
Zidiţi lui Dumnezeu altare sfinte,
Păşiţi pe Calea Vieţii înainte!

Rămas bun
Sângernând de răni adânci,
De zile fără soare,
De răni ascunse şi puroi,
Cu oasele slabe şi moi,
Stau ghemuit în pat şi mâ gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi.

Nu plângeţi că mă duc de lângă voi
Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viată grea şi-o moarte de martir.

Luându-L pe Iisus de Împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă
Luându-mă cu diavolul la trântă
Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou.

Şi-am vrut
Neamul să-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul Iisus Hristos.
Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă închid
Şi nici de cei ce trupul v-il ucid.
De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie
Şi fericirea-ţi dă în veşnicie,
De El să-ţi fie frică, turmă mică.

Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic şi de neputincios,
Că am nevoie multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Şi lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Şi-s fericit.

Din cerul tău înalt şi prea ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le, Tu, în alb veşmânt
Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles.

Imnul biruinţei
Chinuiţi şi-nfometaţi
Înfruntăm urgii,
Stăm crucificaţi,
Transformaţi în torţe vii.

Se smulge neamul din suferinţă,
Nădejdea şi-o ridică la Cruce,
Mihai Arhanghelul azi îl duce
Năvalnic spre marea biruinţă.

Din zbuciumul şi suferinţa noastră
Se-nalţă-n zarea albastră
Ca o catapeteasmă-n sărbătoare
Imnul biruinţei legionare.

Ardere-de-tot( poezie inchinata lui Valeriu de catre Virgil Maxim)
...Aici răsare-n mine o chilie
În care s-a sfinţit un pustnic blând...
Zidea virtuţi cereşti în trup plăpând
Şi-n ochi purta smerită bucurie...

De priveghere lungă – albă floare –
Se rezema cu fruntea de pervaz
Şi luna-i săruta sfinţit obraz
Când i-asculta cuvântul ca o boare:

„O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă
Cu tine visul, peste unda moartă...,
Un ceas de vreme urcă-mă şuviţă
În Crama-Împărătească, rod-de-viţă!...”

De funia nădejdii viu s-agaţă
Şi-n rugăciune treaptă-naltă suie...,
Amiezile simţirilor descuie
Şi Îngerilor, iată-l, faţă-n faţă.

L-au îmbrăcat cu-a cerului armură...,
Cu neaua-înţelepciunii-apoi l-au nins
Purificându-i duhul, înadins,
Să fie-asemeni lor, chip şi măsură!...

Un înger a făcut un semn în cer!...
El vede Faţa lumii Nevăzute...,
Cuvintele aude..., nenăscute,
Cu inima topeşte vămi de ger!...

De câte ori pământul, fără splină,
Se duce, taur negru, rostogol,
De câte ori îl săgetează-n gol
Harapi cornuţi, mereu în nehodină?...

Un sul de carte-i cerul strâns cu nod
Şi ultim semn pământu-n alfabet...
Altarul Viu al Marelui Profet
Primeşte jertfa, Ardere-de-tot!...

În Rugăciunea-focului, adoarme...
Târziu, lumina candelei se stinge...
Un înger furişându-se-n chilie
Deasupra frunţii nimb subţire-i ninge!...
Vrăjmaşii gem la pragul lui pe coarne!...

Movilă-i stă nisipul lângă uşă...
A tot crescut rugina pe zăvor,
Uleiul a-nflorit într-un ulcior,
Dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă...

Pe-o laviţă, alături, rânduite
Mai multe cărţi. Pe-o foaie, în Ceaslov,
Scrisese el sfinţitul lui hrisov
În patru rânduri, vorbe aurite:

„Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog,
C-având puţină treabă azi cu Domnul
M-a biruit în rugăciune somnul
Şi v-am lăsat cenuşa mea, zălog...”

Dar, necrezând că-i mort cu-adevărat,
Cu mâna l-am atins peste veşminte...
Se risipi cenuşa lui fierbinte
Şi, sărutând-o..., am plâns îngândurat!?

Pracuviosul Isaac Pustnicul din apropierea Peşterilor din Kiev

Cinstit pe 14 februarie

Sfântul Isaac a fost primul din ţările nordice care a vieţuit ca nebun pentru Hristos. Numele lui în lume era Chern. Înainte de a deveni monah, el era un negustor bogat din
oraşul Toropets din pământurile Pskovului. Împărţind toate avuţiile sale săracilor, a mers la Kiev şi a primit tunderea monahicească de la Sf Antonie( 10 iulie).

El ducea o viaţă aspră de pustnicie, mâncând o singură prescură şi bând puţină apă la sfârşitul zilei. După şapte ani ca pustnic, a fost ispitit înfiorător de către diavol. Diavolul s-a dat drept Hristos, iar el i s-a închinat, după care a căzut ca mort. Sfinţii Antonie şi Teodosie l-au îngrijit şi l-au tratat. Doar după trei ani el a putut să meargă şi să vorbească. Nu vroia să meargă la biserică, dar era adus cu forţa.

După ce s-a însănătoşit a luat asupra sa nevoinţa sfintei nebunii, îndurând bătăi, goliciune şi frig. Înainte de moartea sa, a mers într-un loc pustiu, unde a fost iar supus unui atac sălbatic al demonilor, din care a fost izbăvit prin Semnul Sfintei Cruci şi prin rugăciune.

După vindecarea sa a petrecut 20 de ani în ascetism. A murit în anul 1090. Moaştele sale odihnesc în Peşterile Sfântului Antonie, iar o parte din ele au fost aduse la Toropets de către egumenul mănăstirii Kudin în anul 1711. Viaţa Binecuvântatului Isaac a fost scrisă de către Sf Nestor în Cronici( în jurul anului 1074). Scrierea din Patericul Peşterilor din Kiev diferă întrucâtva de cea a Sf Nestor. În Minei pe 27 aprilie este "Viaţa Sf Isaac şi înşelarea lui de către diavol".

Câteva mărturii despre sfinţenia lui Valeriu Gafencu

Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa: ” Nu avem alt sfânt mai mare decât Valeriu Gafencu”

IPS Bartolomeu Anania: “Stâlp al rezistenţei spirituale româneşti”

Dintre cei mai cunoscuţi martori-martiri, care au suferit, trăind pe cele mai înalte culmi ale spiritualităţii creştine, stâlp al rezistenţei spirituale româneşti din timpul opresiunii comuniste, considerăm a fi fost atunci studentul VALERIU GAFENCU.

Marin Naidim: “Era fire de poet”
Citise mult în viaţa lui, dar acum (cât s-a mai putut citi în Aiud, până în 1948), nu mai citea decât o singură carte, Biblia, şi ce era în legătură cu ea: Filocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Şi se ruga.

În colonie, mergea între ruinele unei vechi biserici părăsite, ce se afla pe un deal, într-o lucernă a coloniei, n-avea acoperiş, era expusă ploilor şi intemperiilor şi el se ruga acolo.

Când venea cineva pe la el de-acasă, aborda cu ei totdeauna probleme de credinţă, căutând să convingă pe fiecare de importanţa mântuirii.

Spunea către mine că chiar dacă nu reuşim noi să schimbăm lumea, dar măcar să trezim interesul, să o facem să nu se mai simtă bine când săvârşeşte răul, să creăm probleme, să-şi pună întrebări, să-şi schimbe paşii.

Facea mult caz de “conştiinţa păcatului”, pentru că erau mulţi care considerau păcate numai curvia, hoţia şi crima şi mulţi nu se recunoşteau păcătoşi, fie că nu le aveau pe acestea, fie că le minimalizau, neacordându-le importanţa cuvenită.

Dar pierdeau din vedere că mai sunt şi altele şi poate mai mari decât acestea, cum ar fi mândria. “Celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă şi celor smeriţi le dă har.” Pe omul care se grozăveşte, Domnul îl lasă singur şi fără El o să-şi dea seama că nu poate face nimic şi o să strige la El.

Valeriu Gafencu în tinerete

Virgil Maxim: “Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii”
Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii sub toate aspectele:
Fizic, părea un Arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic.

Aurelian Guţă: ” Nu l-am auzit niciodata plângându-se”
Starea lui Valeriu se agrava. Din cauza lungului şir de luni petrecute în pat, fără mişcare, şi din cauza slăbiciunii şi insuficienţei circulaţiei sângelui, i-au apărut pe corp escare mari ce nu puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzându-i o mare suprafaţă a spatelui, coapselor şi gambelor.
Alţi bolnavi, în situaţie asemănătoare, se văitau, blestemau şi se revoltau, căci usturimile şi durerile rănilor erau îngrozitoare.

Pe Valeriu nu l-am auzit niciodată plângându-se, deşi pe chipul său se putea citi suferinţa accentuată, iar în ochi îi apăreau lacrimi de durere, când era pansat, cu migală şi dragoste fraţească de deţinuţii doctoranzi în medicină Ion Ghiţulescu, Nae Floricel şi Aristide Lefa, timp de ore în şir.

Din fâşii de cămăşi rupte, confecţionam bandaje pentru acoperirea escarelor, dar din lipsa substanţelor medicamentoase necesare, fâşiile se lipeau de răni şi produceau dureri cumplite când erau desfăcute. Din gura lui Valeriu nu se auzea nici un vaiet, dar după un timp, broboane de sudoare îi acopereau fruntea boltită. Medicii observau; era semnul că răbdarea atinsese limita. Atunci se opreau şi-l lăsau puţin să-şi revină.

IMNUL ÎNVIERII
Vă cheamă Domnul slavei la lumină, Să crească-n inimile noastre-nfrânte,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii, Un om născut din nou, armonios,
Fortificaţi Biserica creştină, Pe chipurile voastre să se-mplânte,
Cu pietre vii zidite-n temelii. Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Veniţi, creştini, luaţi lumină, Un clopot tainic miezul nopţii bate
Cu sufletul senin, purificat! Şi Iisus coboară pe pământ,
Veniţi, flămânzi, gustaţi din cina, Din piepturile voastre-nsângerate
E nunta fiului de Împărat. Răsună Imnul Învierii Sfânt.

Sfânta Mariamni sora Sf Apostol Filip

Cinstită pe 17 februarie

Dreapta Mariamni "Fecioara apostolică" şi sora Sfântului Apostol Filip( 14 noiembrie), a făcut un jurământ al fecioriei şi a devenit tovarăşa fratelui ei Filip şi a sfântului Apostol Bartolomeu( 11 iunie), luând parte activ la lucrarea lor apostolică.

Istoricul bisericii, Nichifor Callistus descrie propovăduirea cu succes a lor în oraşul frigian Hieropolis, unde au fost arestaţi şi închişi în temniţă. L-au crucificat pe Sfântul Apostol Filip, dar Sf Mariamni şi Sf Bartolomeu au fost eliberaţi. Sf Bartolomeu a mers să propovăduiască Evanghelia în India. Sf Mariamni, după îngroparea trupului Sf Filip, a propovăduit Evanghelia în Lykaonia( Asia Mică). A adormit acolo în pace.

Sfânta Iulia din Cartagina

Cinstită pe 16 iulie

Sfânta Fecioară Muceniţă Iulia s-a născut în Cartagina într-o familie creştină. Cât timp era încă o fetiţă a fost capturată de persani. Ei au adus-o în Siria şi au vândut-o în sclavie. Păzind poruncile creştine, Sf Iulia i-a slujit cu credincioşie stapânului ei. Şi-a păzit fecioria, ţinea posturile şi se ruga mult lui Dumnezeu. Nici un îndemn al stăpânului ei păgân nu putea s-o aducă la idolatrie.

Într-o zi stăpânul ei a pornit cu mărfuri spre Galia şi a luat-o şi pe Sf Iulia cu el. Pe drum barca s-a oprit pe insula Corsica, iar stapânul s-a hotărât să ia parte la o sărbătoare păgână, dar Iulia a rămas în barcă. Corsicanii le-au dat negustorilor şi tovarăşilor lor vin, iar când i-au îmbătat, au luat-o pe Sf Iulia din barcă. Sf Iulia nu s-a temut să mărturisească că era creştină, iar păgânii cruzi au răstignit-o.

Un înger al Domnului a descoperit moartea sfintei muceniţe unor monahi ai unei mănăstiri aflaţi în apropierea insulei. Monahii au luat trupul sfintei şi l-au îngropat într-o biserică din mănăstirea lor.

În jurul anului 763 moaştele sfintei Muceniţe Iulia au fost aduse la o mănăstire de maici în oraşul Breschia( istoricii propun diferiţi ani ai morţii sfintei: secolele XV sau VII).

" Nu -mi spune nimic...îţi cunosc mizeria, necazurile, luptele şi ispitele sufletului tău! Dă-mi inima ta! Dacă o să aştepţi să devii un înger ca să mi te dăruieşti întru iubire, atunci n-ai să mă iubeşti niciodată. Chiar când eşti laş, fricos, neîncrezător în împlinirea dragostei şi în săvârşirea dragostei şi a sfinţeniei, chiar când ai să recazi în acele păcate pe care nu ai vrea să le mai faci, Eu nu îţi dau voie să nu Mă iubeşti. Iubeşte-Mă aşa cum eşti tu! În orice moment şi în orice situaţie te-ai afla, în credincioşie sau în trădare, în râvnă sau în uscăciune, tu iubeşte-Mă aşa cum eşti. Eu vreau să mă poţi iubi din puţina şi săraca ta inima. Dacă voi aştepta până când vei fii desăvârşit, atunci n-ai să Mă iubeşti niciodată. N-aş putea Eu, oare, să fac din fiecare fir de nisip un serafim?! Un inger care să strălucească de curăţie şi dragoste? Nu sunt Eu Domnul Dumnezeu care am creat toate şi pot totul? Omule, ţi-ai dat tu viaţa pentru lume din dragoste pentru oameni, sau ai murit din iubire pentru Mine? Atunci din ce motiv nu Mă laşi să te iubesc? Fiul Meu, lasă-Mă să te iubesc, Eu îţi vreau inima, care este lacaşul Meu. Desigur, cu timpul am să te schimb, însă chiar până atunci, iubeşte-Mă aşa cum eşti tu, fiindcă Eu te iubesc cu toate că eşti aşa. Eu vreau ca dragostea ta pentru Mine să se nască din puţina şi săraca ta inimă; din adâncul neputinţei şi al murdăriei tale. Eu te iubesc şi când eşti slab şi necurat. Nu vreau o dragoste izvorâtă şi hrănită din mândria virtuţilor tale, ci dintr-o inimă smerită pe care o pot curăţi oricând. N-am nevoie de virtuţile tale, de talentele tale, de înţelepciunea ta. Eu vreau doar să Mă iubeşti, şi să lucrezi cu dragoste pentru Mine. Nu virtuţile tale doresc; dacă ţi le-aş da, tu eşti aşa de slab şi mândru, încât aş hrăni amorul tău propriu şi nu M-ai cinsti pe Mine. Deci ele să nu fie un motiv pentru care tu nu Mă cauţi şi stai departe de Mine. Apropie-te cu dragoste! Unui fier negru flăcările unui foc nu numai i-ar curăţa rugina, dar l-ar face incandescent. Iubeşte-Mă deci, şi păcatele se vor arde, şi tu vei fi fericit. Iubeşte-Mă nu numai ca să fii curat, asta ar fi din nou o mândrie pentru tine, ci pentru că Eu vreau să Mă odihnesc în inima ta. Deci nu te mai îngrijora de asta. Aş putea să fac prin tine lucruri mari pentru mintea omenească, dar nu; tu ai să fii slugă rea şi nefolositoare şi neputincioasă. Am să-ţi iau şi puţinul în care tu te încrezi că-l ai. Eu te-am făcut din iubire, şi pentru ca să-ţi dau iubirea, fără ca tu să-mi poţi da ceva. Nu încerca să-Mi plăteşti iubirea prin nimic, asta Mă doare atât de mult la tine. Iubeşte-Mă în dragostea Duhului Meu şi fără motive. Nu mai sta departe de Mine; îţi lipseşte nu sfinţenia - pe care numai Eu ţi-o pot da - ci o inimă gata să Mă iubească oricând şi până la capăt. Astăzi Eu stau la uşa inimii tale ca un cerşetor, Eu singurul şi adevarătul Împărat şi Domn. Eu bat şi aştept. Grăbeşte-te să-Mi deschizi prin smerenie; nu mai aduce motiv întinăciunea şi sărăcia ta. Dacă ţi-ai cunoaşte-o până în adânc şi deplin, ai muri de durere. Dar ceea ce M-ar durea pe Mine ar fi ca tu şi acum să te îndoieşti de dragostea ce o am Eu pentru tine. Crede că Eu pot totul şi tu nu poţi nimic fără Mine; doar păcatul eşti în stare să-l faci fără ajutorul Meu. Să nu te încrezi în tine fără Mine, căci altfel voi fi nevoit să te las în cădere în măsura cu care tu te apreciezi. Nu te frământa că n-ai virtuţi. Am să-ţi dau Eu Sfinţenia Mea. Deschide-ţi inima prin pocăinţă şi primeşte-Mă în potirul sufletului tău prin Trupul şi Sângele Meu, pe care în dar şi-L dau la Sfânta Liturghie. Atunci o să te fac să înţelegi totul şi să Mă iubeşti mai mult decât îţi poţi închipui. Lasă să curgă Sângele Meu în sângele tău şi să bată inima Mea în inima ta. Eu ţi-am dat-o pe Sfânta şi Preacurata Mea Maică. Lasă să treacă totul prin inima Ei curată, încât să poată mijloci pentru tine. Orice s-ar întâmpla, nu te aştepta nicidecum să devii sfânt, ca pe urmă să Mă iubeşti...În acest fel tu nu m-ai iubi niciodată. Şi acum, du-te!... Eu sunt cu tine!"

Sfânta Brighita din Irlanda

Cinstită pe 1 februarie

Sfânta Brighita, "Maria din Gael", s-a născut în jurul anului 450 în Faughart, la două mile de Dundalk în Comitatul Louth. Potrivit Tradiţiei, tatăl ei a fost un păgân pe nume Dubthach, iar mama ei era Brocessa( Broiseach), una din slugile lui.

Încă de când era copil, ea era cunoscută pentru mila ei faţă de săraci. Ea dădea săracilor mâncare, haine şi chiar lucrurile tatălui ei. Într-o zi el a dus-o pe Brighita la curtea regelui, lăsându-o afară să-l aştepte. El i-a cerut regelui s-o cumpere pe fiica sa, pentru că datorită milosteniei ei îi era greu să o mai ţină. Regele a cerut să vadă fata, de aceea Dubthach l-a condus afară. Ei au sosit în momentul în care ea dădea unui cerşetor sabia tatălui ei. Această sabie i-a fost dată lui Dubthach de către rege, care a spus, "Nu pot cumpăra o fată care ne sărăceşte."

Sfânta Brighita a primit tunderea monahală din mâinile Sf Mael din Ardagh( 6 februarie). Curând după aceasta, ea a înfiinţat o mănăstire pe pământul dăruit ei de Regele de Leinster. Pământul a fost numit Cill Dara( Kildare), sau "biserica din stejar". Acesta era începutul monahismului cenobitic de călugăriţe din Irlanda.

Minunile făcute de Sf Brighita sunt foarte numeroase pentru a le relata aici, dar poate o povestire este suficientă. Într-o seară sfânta stareţă stătea împreună cu maica oarbă Dara. De la apus până la răsărit au vorbit despre bucuriile Împărăţiei Cerurilor şi de dragul lui Hristos, au pierdut acest timp. Sf Brighita a fost impresionată de frumuseţea pământului şi a cerului în lumina dimmineţii. Realizând că maica Dara nu putea vedea această frumuseţe, s-a întristat. Apoi s-a rugat şi a făcut semnul sfintei Cruci peste ochii Darei. Brusc, ochii orbi ai maicii s-au deschis şi ea a văzut soarele la răsărit şi copacii şi florile strălucind de rouă. Ea a privit un timp, apoi s-a întors spre Sf Brighita şi a spus, "Închide-mi iarăşi ochii, dragă Maică, dacă lumea este văzută cu ochii, atunci Dumnezeu este văzut mai puţin clar de către suflet." Sf Brighita s-a rugat iarăşi, iar Dara a orbit iar.

Sf Brighita a adormit în Domnul la anul 523 după ce a primit Sfânta Împărtăşanie de la Sf Ninnidh din Inismacsaint( 18 ianuarie). Ea a fost îngropată la Kildare, dar moaştele sale au fost aduse la Downpatrick în timpul invaziei vikingilor. Se crede că a fost îngropată în acelaşi mormânt cu Sf Patrick( 17 martie) şi cu Sf Columba din Iona( 9 iunie).

Mai târziu în secolul al XIII-lea, capul său a fost adus în Portugalia de către trei cavaleri irlandezi în drumul lor spre luptă în Sfânta Ţară. Ei au lăsat sfintele moaşte în biserica parohială din Lumiar, la trei mile de Lisabona. Părţi din moaşte au fost aduse înapoi în Irlanda în 1929 şi puse într-o nouă biserică a Sf Brighita din Dublin.

Moaştele Sf Brighita din Irlanda au fost distruse în secolul al XVI-lea de către Lordul Grey din timpul domniei lui Henry VIII.

Tradiţia de a face cruci ale Sf Brighita din trestii şi de a le agăţa în casă este încă urmată în Irlanda, unde evlavia faţă de sfântă este încă puternică. Ea este de asemenea cinstită în nordul Italiei, al Franţei şi al Ţării Galilor.

Sfânta Muceniţă Filoteea Monahia

Cinstită pe 19 februarie

Sfânta Muceniţă Filoteea Monahia s-a născut la Atena în 1522. Părinţii ei, Syriga şi Angelos Benizelos, erau renumiţi nu doar pentru distincţie şi bogăţie, cât şi pentru credinţa lor adâncă. Adesea milostiva Syriga se ruga Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu pentru a avea un copil. Rugăciunile ei fierbinţi au fost auzite, şi li s-a născut o fiică. Ei i-au dat numele Revoula.

Părinţii şi-au crescut fiica în adâncă evlavie şi dreaptă credinţă, iar când ea a împlinit doisprezece ani au căsătorit-o. Soţul ei a ajuns să fie un bărbat neevlavios şi crud, care adesea îşi bătea şi chinuia soţia. Revoula îndura cu răbdare abuzul şi se ruga lui Dumnezeu, ca să-l aducă pe soţul ei în simţiri.

După trei ani soţul Revoulei a murit, iar ea a început să se nevoiască în post şi rugăciune. Sfânta a construit o mănăstire de maici în numele Sfântului Apostol Andrei cel Întâi Chemat( 30 noiebmrie şi 30 iunie). Când mănăstirea a fost terminată, sfânta a fost prima care a primit tunderea monahală, cu numele Filoteea.

În acest timp Grecia suferea sub jugul turcesc şi mulţi atenieni au fost făcuţi robi de turcii cuceritori. Sf Filoteea a folosit toate mijloacele sale pentru a-şi elibera surorile mănăstirii, răscumpărând multe din ele prin slujire. Odată, patru femei au fugit de la stăpânii lor turci, care le-a cerut să se lepede de credinţa lor, şi s-au refugiat în mănăstirea Sf Filoteea.

Turcii, aflând unde au fugit femeile eline, au năvălit în chilia sfintei şi au luat-o. Au dus-o la guvernator, care a aruncat-o pe sfântă în temniţă. Dimineaţa, s-a adunat o mulţime de turci şi au scos-o afară din închisoare. Guvernatorul i-a spus că dacă nu se leapădă de Hristos, va fi tăiată în bucăţi.

Când Sf Filoteea era pregătită sa accepte cununa muceniciei, s-a adunat o mulţime de creştini din mila lui Dumnezeu. Ei au împăcat judecătorii şi au eliberat-o pe sfântă. Întorcându-se la mănăstirea sa, Sf Filoteea îşi continua postul, rugăciunea şi privegherea, pentru care a primit darul facerii de minuni. În Patesia, o suburbie a Atenei, a construit o nouă mănăstire, unde se nevoia în ascetism cu celelalte surori.

În timpul privegherii pentru Sf Dionisie Aeropagitul( 3 octombrie), turcii au prins-o pe Sf Filoteea şi au chinuit-o. În cele din urmă, au aruncat-o pe pământ jumătate moartă. Surorile au adus-o cu multe lacrimi, curgându-i sângele, la Kalogreza, unde a murit pe 19 februarie 1589. Puţin după, moaştele Sfintei Muceniţe Filoteea Monahia au fost aduse în Catedrala din Atena.